CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ DIN 26 FEBRUARIE 2019: COMUNICAREA 1

La obârşia Hâjdienilor. Reprezentanţii neamului din sec. al XVII-lea.

dr.Valentin Constantinov, profesor universitar

NOTĂ: prezenta comunicare ştiinţifică a fost sonorizată de autor în cadrul Conferinţei Ştiinţifice din 26 februarie 2019 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu”

Primul dintre Hâjdeii cunoscuţi nouă apare în acte în 1622. Se numea David Hâjdău şi aveau patru fii, dintre care unul era Efrim[1]. Îşi avea casa în ţinutul Hotin. Despre soţia sa nu avem prea multe ştiri, însă după toate probabilităţile se trăgea din vechile neamuri boiereşti de aici. Dintre urmaşii săi, Efrim s-a manifestat în modul cel mai expres. S-a căsătorit conform lui Sever Zotta cu o fiică a unui Căpotici şi mai apoi cu o fiică a vornicului Hruş[2]. În perioada respectivă se formează şi sistemul de alianţe cu cele mai importante neamuri moldoveneşti a cărui relevanţă o vom vedea la urmaşii săi. Efrim Hâjdeu se va înrudi cu neamuri de boieri vechi moldoveneşti şi va intra în complicatul sistem al clanurilor de aici implicându-se şi în numeroasele lupte, confruntări şi bătălii a cărei miză era desigur „dulcea domnie din Moldova”. În acelaşi sistem de clan intrau de exemplu şi Jorăştii. Neamul Jora se înrudea cu familia Barnovschi. Simion Jora[3] a fost căsătorit cu Aniţa Barnovschi, probabil soră a lui Dumitru Barnovschi[4] şi mătuşă a lui Miron Barnovschi[5]. Înrudirile cu domnul „de ţară şi fără cuconi”[6] i-au permis lui Gheorghe Jora să facă o carieră frumoasă pe timpul domniei lui Miron Barnovschi[7]. Gavrilaş Măteiaş vornic şi mare boier înrudit[8] şi el cu Miron Barnovschi la pierderea tronului de către acesta în anul 1629 a fost jefuit la ieşirea din ţară de către Isac Stârcea şi Mihalcea Durac[9].

Revenind la Hâjdieni, faptul că fiul său, Gheorghe, se va căsători cu o descendentă din neamul Varticeştilor, iar prin sistemul de clan şi cu alte neamuri vestite de aici mărturiseşte desigur despre implicarea lui Efrim în complicatele lupte care se dau în Moldova pentru putere. Relaţiile colaterale de rudenie cu Miron Barnovschi, cel care îl va avea ca un colaborator apropiat[10], confirmă aserţiunea unor atitudini şi poziţii în luptele care s-au dat în Ţara Moldovei odată cu trecere în nefiinţă a lui Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti (1611-1616) al Ţării Moldovei (1616-1619) din nou al Ţării Româneşti în 1620-1623 şi practic domn al ambelor principate între 1623 şi 1626. După ce a fost impus de boierii de ţară marilor puteri în 1626, caz unic în perioada anilor 1611-1634, când doar Imperiul Otoman şi implicarea Poloniei erau hotărâtoare în numirea domnilor de aici, Miron Barnovschi pierdea scaunul în 1629. De menţionat că odată cu urcarea lui Radu Mihnea în scaun, în Moldova împreună cu el vor veni mai mulţi greci sau descendenţi din sud-dunăreni[11], iar aceştia vor avea de spus un cuvânt important în derularea evenimentelor de mai departe, inclusiv în luptele dintre diferitele facţiune care se vor da în Moldova cu diferit prilej în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Una dintre aceste confruntări s-a dat în 1629.

Geneza acesteia derivă din mai multe surse şi este greu de spus care a prevalat. Mai mulţi factori desigur au dus la căderea lui Miron Barnovschi, în timpul căruia Moldova a cunoscut un veritabil reviriment după luptele teribile duse în timpul războiului polono-otoman din 1620-1621 şi incursiunea pustiitoare tătărească din 1624. A fost vorba aici şi de reluarea incursiunilor cazacilor în teritoriile otomane şi ale tătarilor în cele poloneze şi de participarea lui Miron Barnovschi în conflictul tătăresc soldat cu înfrângerea favoritului său, de acuzaţiile de a fi dus o politică prea propolonă, mai ales odată cu acordarea indigenatului, dar şi de opţiunile partidei „greceşti”, proaspăt împământeniţi a celor aduşi în Moldova de către Radu Mihnea. Odată cu trecerea în nefiinţă a patronului lor ei vor căuta o soluţie care să le garanteze şi mai departe un trai bun în Moldova. Or, odată cu mazilirea lui Alexandru Coconul din scaunul Ţării Româneşti, în toamna lui 1627, această soluţie apărea ca de la sine înţeles.

Înclinarea evidentă a lui Miron Barnovschi spre Polonia a alarmat o parte din boierii moldoveni, care l-au denunţat la Poartă, cerând sultanului înlocuirea lui. Motivele invocate de pârâtori erau înţelegerile lui Miron Barnovschi cu polonezii şi căsătoria acestuia[12] cu fiica lui Przerembski[13]. Miron Barnovschi, conform denunţătorilor săi, dorea să se căsătorească, cu fiica unui nobil polonez şi nu cu Ecaterina, fiica lui Radu Mihnea[14], argumente considerate imbatabile. Totuşi această căsătorie aşa şi nu s-a produs, dar ca element al denigrării lui Miron Barnovschi a trebuit să aibă efectul scontat.

Este evident că gruparea de opoziție era reprezentată din persoane care nu împărtăşeau linia politică propoloneză promovată de domn, iar aceştia nu puteau fi decât dregătorii pe care Radu Mihnea i-a adus cu el în Moldova şi care, înrudindu-se cu familiile boiereşti autohtone, au început să joace un rol important în viaţa politică a ţării. Ei nu acceptau nici politica de apropiere a domnului Moldovei faţă de Polonia, nici abandonarea politicii de echidistanţă, promovată de înaintaşul lui, după cum nu acceptau nici anularea logodnei, care lipsea o domniță de înaltul rang promis, viitoare protectoare, deci, în esență, slăbirea poziției lor politice.

În plus, opoziția față de Miron Barnovschi urmărea aducerea pe tronul Moldovei a favoritului lor, Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea, care, de aproximativ doi ani, de la sfârşitul anului 1627, aştepta ca şansa revenirii în scaun să-i mai surâdă o dată. Nu avea importanţă dacă tronul aparținea Ţării Moldovei sau Ţării Românești. Tatăl său fusese domn în ambele ţări, ceea ce-i permitea, conform tradiţiei dinastice, să ocupe tronul fie la est, fie la sud de Carpaţi. Argumentele prezentate de partida împământeniţilor la Poartă sunt lesne de presupus. Or, se știe, persoana care obţinea indigenatul trebuia să declare jurământ Coroanei poloneze, lucru aflat împotriva intereselor otomane, care oricând puteau declanşa un conflict militar cu Polonia. În al doilea rând, conform principiilor acordării indigenatului, cei care îl obţineau trebuiau să cumpere moşii în Polonia, pentru a se întreţine în timpul aflării lor în regat[15], ceea ce facilita, în cazul dat, opoziţia domnilor Ţării Moldovei faţă de Imperiul Otoman. Atunci când s-a pus problema indigenatului Movileştilor, Ieremia Movilă a cumpărat o moşie în Polonia, la Ustia. După dezastrul din anul 1616, când fiilor lui Ieremia Movilă li s-a impus convertirea la islam şi doamna țării, Elisabeta Movilă a ajuns într-un harem[16], deci moștenitorii pe linie masculină au dispărut, moşia de la Ustia a rămas văduvită de titlul ei de moşie domnească. Or, credem că deloc întâmplător, chiar această moşie a intrat în atenţia lui Miron Barnovschi, pentru a îndeplini condiţiile impuse de indigenatul polonez: prin cumpărarea ei de la descendentele lui Ieremia Movilă, Miron Barnovschi voia să reafirme calităţile sale de membru al unei dinastii domneşti.[17]

După toate probabilităţile, tratativele privitoare la acordarea indigenatului lui Miron Barnovschi nu au fost ușoare, în ciuda serviciilor aduse Coroanei, și nici rapide. O dovadă în acest sens ar fi corespondenţa activă, derulată în anul 1628 între Miron Barnovschi şi Maximilian Przerembski[18], castelanul de Sieradz, cel care l-a primit pe Miron Barnovschi în cadrul herbului Nowina.

Prin urmare, participarea contingentelor moldoveneşti la campania de reinstalare a lui Şahin Ghirei în Crimeea era contrară poziţiei oficiale a Porţii, argumenta apropierea de Polonia şi cererea pentru obţinerea indigenatului polonez. Faptele au fost considerate ca fiind suficiente pentru mazilirea domnului Moldovei[19]. Miron Barnovschi pleca în Polonia, aşteptând acolo o nouă posibilitate de a reveni în scaun, iar în locul lui sultanul l-a numit domn în Moldova pe Alexandru Coconul[20]. Schimbarea era imediat raportată de Sebastiano Vernier dogelui, la 7 iulie 1629[21].

Instalarea lui Alexandru Coconul, însă, a întârziat. Mazilirea este explicată de Miron Costin cu argumente financiare, favorabile domnului: vizirul i-ar fi cerut lui Miron Barnovschi 40 de pungi, iar acesta nevrând să le dea “i-au venit mazilie, neîmplându bine patru ani de domnie”[22]. Este posibil că aceşti bani să-i fi fost ceruţi pentru a nu se da curs acuzaţiilor de infidelitate faţă de Poartă, venite din partea opoziției din țară. De-abia la 15 august 1629, Ioan Dzik îi scria lui Ioan Jwaszkowicz că turcii aduc în scaun pe Alexandru[23], iar la 18 august 1629, ambasadorul Veneţiei la Viena raporta dogelui că Husein paşa stă la hotarele Moldovei, hotărât să gonească  pe principele de acolo, care era bănuit că are o înţelegere cu tătarii şi polonezii[24]. La 1 septembrie 1629, Sebastiano Vernier raporta de la Constantinopol despre o întâlnire a sa cu Alexandru Coconul, care n-a vrut să pornească spre Moldova înainte de a sta de vorbă cu dânsul, asigurându-l de ataşamentul lui faţă de “Serenisima Republică”[25].

Bătălia dintre armatele celor doi domni, cel mazilit şi cel proaspăt numit de turci, s-a dat la Toporăuţi. Armata lui Miron Barnovschi era condusă de către Nicoară, sau Nicoriţă, hatman, iar cea a lui Alexandru Coconnul de către Lupu Coci, viitorul domn Vasile Lupu. La 28 septembrie 1629, Alexandru Coconul, îi comunica lui Gabriel Bethlen că a preluat scaunul Moldovei, la 22 septembrie 1629[26], în urma unei lupte date între susţinătorii săi, conduşi de Lupu vistiernicul, şi armata fostului domn; aceasta din urmă a fost învinsă, iar toţi acei care îl susţineau pe fostul domn, adică pe Miron Barnovschi, au trecut de partea sa, cu excepţia lui Nicoară hatmanul. Acum ştim că cel puţin atât Mateiaş Gavrilaş, cât şi Efrim Hâjdeu l-au urmat pe Miron Barnovschi în Polonia şi fireşte că numărul susţinătorilor lui Miron Barnovschi trebuia să fie mai mare.

Miron Costin scria şi el despre o bătălie, la Toporăuţi, care a avut loc între hatmanul Nicoriţă de-o parte şi vornicul Vasile Lupu şi stolnicul Grama, pe de altă parte, în urma căreia “l-au împensu pre Nicoriţă de la marginile ţărîi”[27]. După unele ştiri, numirea lui Alexandru Coconul domn al Ţării Moldovei a fost primită cu mare bucurie de către moldoveni, care sperau ca noua domnie să aducă, în sfârşit, linişte[28]. Starea de spirit şi aşteptările moldovenilor erau alimentate de memoria domnului drept şi înţelept, care a fost Radu Mihnea.

Sugestive sunt şi alte menţiuni referitoare la personalitatea şi autoritatea domnului decedat. La 16 octombrie 1629, senatorul George Apafi îi scria lui Gabriel Bethlen din Bucureşti despre ştirile primite din Moldova: “Voievodul cel nou (Alexandru Coconul n.ns.) e în scaun, celălalt vodă s-a dus la Hotin cu o sută de ai săi, dar nu ca duşman, ci aşteaptă – aşa e vestea aici – ca tătarii să plece din Polonia; aşa a spus că pleacă, nu atacă niciodată pe fiul domnului său” [29]. Însă realitatea era alta: aflându-se la Hotin, Miron Barnovschi cerea permisiunea vicecancelarului Tomasz Zamoyski, de a aduna armată pentru recuperarea tronului[30].

Se ştine că în timpul domniei lui Miron Barnovschi, Efrim Hâjdeu a primit ca danie satul Dolineni pentru slujbă dreaptă şi credincioasă. Avem un act îndoielnic prin care dania va fi confirmată în timpul primei domnii din Moldova a lui Moise Movilă[31]. S-a mai spus că în timpul domniei lui Alexandru Iliaş, este nevoit să pribegească în Polonia de unde se va întoarce doar odată cu cea de-a doua domnie, de asemenea scurtă, a lui Moise Movilă[32]. Motivul invocat ar fi fost faptul că a luat parte la „răscoala în contra lui Alexandru Iliaş Voevod, în primăvara 1633, împreună cu Miron Barnowski şi Hatmanul Nicoriţă”[33]. De fapt, aici s-a făcut o confuzie în interpretarea textului unui rezumat semnalat de acelaşi Sever Zotta: „În prima domnie, Moise Movilă (1630 aprilie – 1631 noiembrie) întărea lui Dumitraşco Ştefan fost mare logofăt moşie Dolineni pierdută de Efrim Hâjdeu pentru hiclenie când împreună cu Miron Barnovschi şi hatmanul Nicoriţă s-a ridicat împotriva Porţii sub domnia lui Alexandru voievod”[34]. Prima domnie a lui Moise Movilă în Ţara Moldovei datează între aprilie 1630 şi noiembrie 1631. Răscoala împotriva lui Alexandru Iliaş s-a produs în 1633. Iar domnul de dinaintea lui Moise Movilă era şi el Alexandru, numit Coconul, din cauza vârstei fragede pe care o avea la acea vreme. Prin urmare, în rezumatul în cauză este vorba despre participarea lui Efrim Hâjdeu la bătălia de la Toporăuţi din 1629 soldată cu înfrângerea lui Nicoriţă hatmanul şi victoria lui Lupu Coci, viitorul domn Vasile Lupu. Pentru faptul că Efrim Hâjdeu asemenea celorlalţi nu s-a închinat noului domn, Alexandru Coconul i-a confiscat averea/averile. Satul l-a închinat lui Dumitraşco Ştefan. Dacă e să credem rezumatului amintit, atunci dania satului Moise Movilă a făcut-o până în noiembrie 1630[35], adică înainte de moartea lui Dumitraşco Ştefan. Iată de ce ni se pare îndoielnic actul păstrat în Condica Asachi I, şi publicat în colecţia naţională de izvoare[36]. Nu ni se pare real ca în aceeaşi domnie, iniţial Moise Movilă să fi făcut danie satul lui Dumitraşco Ştefan, iar apoi să-l fi reîntărit lui Efrim Hâjdeu.

Apare ca martor într-un act care este datat cu văleatul 7141, corespunzător perioadei 1 septembrie 1632 – 31 august 1633[37], ţinând seama de evenimentele produse în Moldova la acea perioadă putem cu aproximaţie să reducem această perioadă la lunile iulie – august 1633, când începe o nouă domnie a lui Moise Movilă şi care va ţine până în luna aprilie 1634. Moise Movilă îi va întoarce moşia Dolineni, care fusese confiscată de către Alexandru Coconul şi făcută danie lui Dumitraşco Ştefan logofăt. Judecând cazul noul domn îi întoarce lui Efrim moşia, în schimbul a 100 de galbeni ungureşti daţi pentru nevoile ţării şi pentru lipsa banilor faţă de împăratul turc[38]. Aşa cum Dumitraşco Ştefan a murit în noiembrie 1630, iar actul păstrat într-o copie[39] aminteşte de Ştefan fost voievod, probabil s-a omis din original „fiii lui…” Ştefan fost voievod.

În anii următori, Efrim Hâjdeu va primi confirmarea pentru stăpânirea unor părţi din satul Cetnicăuţi[40], cumpără o parte din satul Şăndreni, cu moară în Prut[41], cumpăra de la Petru Dahnovici şi sora lui, Antimia, jumătate din satul Dumeni, pe Prut, în ţinutul Hotin[42], pentru care primeşte întărire de la Vasile Lupu[43], de la Antimia Pătrăşcoae, fiica Anghelinei partea ei de ocină din satele Şăndreni şi Ezerul Alb şi din seliştea Negreşti, pe Prut, în acelaşi ţinut Hotin[44]. Apare ca martor în actele epocii cu prilejul diferitor tranzacţii funciare, ca de exemplu la 19 august 1635[45], 18 octombrie 1635[46], actul domnesc de la Vasile Lupu va fi emis la 28 noiembrie 1635[47], apare martor alături de marii boieri la 15 ianuarie 1636[48], când s-a judecat pricina dintre Gavrilaş Măteiaş vornicul care a fost jefuit la ieşirea din domnie a lui Miron Barnovschi în anul 1629 de către Isac Stârcea şi Mihalcea Durac[49]. Mai apare martor la 17 martie 1636[50], 11 noiembrie 1636[51], 8 decembrie 1636[52]. A fost prădat la începutul domniei lui Vasile Lupu, înainte de 20 martie 1638, când „i s-au furat din cetate Hotinului tot cât au avut, argint, şi aur, şi haine, şi porfire şi toată avuţiia lui câtă au avut”[53]. La 20 martie 1639, Efrim Hâjdeu împreună cu fraţii săi, Dimitrie şi Andronic, a primit reînnoirea pentru stăpânirea a jumătate de sat Nesvoia[54]. Andronic Hâjdău se va judeca pentru o parte din Citnicăuţi cu Grăpina fiica lui Gânscă, dar nu se va prezenta la judecată şi prin urmare va pierde procesul[55]. După toate probabilităţile întregul sat Citnicăuţi va intra în stăpânirea lui Efrim Hâjdău la 14 august 1645[56], în aceeaşi perioadă îşi va mări stăpânirile prin noi achiziţii din Şăndreni, Negreşti[57] şi Cruhlic[58]. Hotarnic, fără dregătorie, alături de Popăscul pârcălab, Balan comis şi Trandafir pârcălab la 19 august 1645[59]. În aceeaşi perioadă apare ca martor cu diferite ocazii[60].

S-a spus că anume el era acel pârcălab de Hotin care în anul 1653, conform spuselor lui Miron Costin, a fost pus pârcălab de către Gheorghe Ştefan şi a refuzat să se supună lui Vasile Lupu la revenirea lui în scaun cu ajutoare de la cazaci[61]. Însă în acelaşi timp apare menţionat şi un Ionaşco Efrincovici la 14 martie 1653[62], ceea ce ar duce cu gândul la posibilitatea ca vreun fiu de-al lui Efrim Hâjdeu să fi ocupat această dregătorie.

Evenimentele dramatice din a doua jumătate a secolului al XVII-lea au dus atât la mărirea neamului Hâjdău, cât şi, în scurt timp, la căderea lui. Căsătoria lui Ştefan Hâjdău, fiul lui Efrim Hâjdău, cu Alexandra/Ruxanda Petriceicu, sora lui Ştefan Petriceicu[63] va fi determinantă în destinul acestei ramure a familiei Hâjdău. Simpatizanţi cu mişcarea lui Hâncu şi Durac, Hâjdienii vor participa la confruntările militare polono-otomane şi vor pleca în Polonia împreună cu Ştefan Petriceicu. Fie rănit după bătălia de la Hotin din anul 1673, fie căzut chiar pe câmpul de luptă de acolo, Ştefan Hâjdău nu mai era în viaţă în anul 1676, când fiii lui primeau indigenat polon[64].     După cum era obişnuit în asemenea cazuri procedura obţinerii de către moldoveni a indigenatului trebuia să fie precedată de hotărârile seimicurilor regionale. Acestea, la Halici[65] şi Wiśnia[66] la sfârşitul anului 1675 hotărau să le acorde indigenat domnului, fiilor săi adoptivi şi încă la câţiva boieri moldoveni[67].

În legătură cu acest element am dori să aducem câteva precizări. Ştefan Petriceicu, aşa cum rezultă din textul prezentat mai sus, nu avea moştenitori pe linie masculină şi i-a ales pe cei doi, „Nicolae şi Iancu Hâjdeu¸nepoţi de soră şi moştenitori de sânge cei mai apropiaţi ai domniei”. Aceştia, fiii lui Ştefan Hâjdăn, mort la acea oră, vor fi înfiaţi de domnul care tocmai îşi pierduse scaunul domnesc[68]. Despre faptul că fiii lui Ştefan Hâjdeu au fost consideraţi şi au pretins că sunt moştenitorii lui Ştefan Petriceicu rezultă şi din actele prezentate de Tadeu Hâjdeu pentru confirmarea statutului de nobil. Între acestea s-au numărat câteva acte cu trimitere directă la moştenirea lui Ştefan Petriceicu: judecătoria din ţinutul Przemyśl în anul 1697 dădea un act prin care toată moştenirea de la Ştefan Petriceicu a fost dată nepoţilor domnului, Nicolae şi Iancu Gheorghe Lupaşcu Hâjdeu; la 1698 un rescript al regelui Poloniei August II stabilea ca moşiile rămase după moartea lui Ştefan Petriceicu să fie date lui Iancu Gheorghe Hâjdeu; în anul 1701 tribunalul din Liov elibera o chitanţă prin care acelaşi Iancu Gheorghe Hâjdeu a moştenit averea lui Ştefan Petriceicu şi totodată confirmă faptul că el a fost fratele lui Nicolae şi fiul lui Ştefan Hâjdeu[69].

Interesante sunt şi alte detalii legate de obţinerea statutului de indigenat al celor doi fii ai lui Ştefan Hâjdeu. În aceeaşi perioadă unchii lor de pe tată, Gheorghe[70] şi Miron, primeau diplome de înnobilare[71]. Or, înnobilarea se făcea doar, cum am spune noi astăzi, pentru supuşi polonezi, fără diferenţă de etnie, iar indigenatul era acordat numai străinilor[72]. Ar reieşi deci că Hâjdienii erau consideraţi „polonezi”, sau cel puţin provenienţa lor era una poloneză. Polonezii care aveau un pedantism special pentru genealogie nu puteau confunda cei doi termeni, la fel şi procedura de înnobilare care era rezervată pentru pământeni sau cel puţin descendenţii lor şi indigenatul rezervat în exclusivitate străinilor[73]. Cel puţin, lipsa unor informaţii certe pentru ascendenţa lui David, tatăl lui Efrim, ar conduce cu gândul la urmele şi provenienţa poloneză. Legăturile pe care acesta, dar şi urmaşii lui le-au menţinut de-a lungul vremii, dar şi vecinătatea imediată cu Polonia a Hotinului, unde Hâjdienii sunt deseori amintiţi sau ocupă şi dregătoria de pârcălab[74], făcea posibilă menţinerea statutului de „polonez”, care trăia în Moldova şi putea chiar să ocupe şi dregătorii importante în aparatul politic şi administrativ al statului[75].

Trebuie să revizuim şi denumirea diplomei acordate lui Gheorghe Hâjdău: ea nu este diplomă de „indigenat”, precum apare menţionată în studiul publicat de Costin Feneşan[76] ci una de înnobilare, spre deosebire de diploma lui Grigore Hăbăşescu care este de „indigenat”[77].

Anexa 1:

1633 septembrie 1-aprilie 1634: Moise Movilă domn al Ţării Moldovei întăreşte lui  Efrim Hâjdeu satul Dolineni, ţinutul Hotin, în urma judecăţii cu Ştefan fost logofăt. Efrim Hâjdău a mai dat şi 100 de galbeni ungureşti pe care domnul i-a dat în treaba ţării.

Переводъ съ Сербскаго на Молдавский диалектъ покойнаго Моисея воеводы. Года 7142 / 1634 который есть вытертый сколько можно было разобрать словъ переведено.

Божиею милостию, Мы Мойсей Могила воевода господарь Земли Молдавской, явясь предъ нами и предъ нашими молдавскими баярами вышными и нижными  слуга нашъ Ефримъ Хиждеу и спорылись на лицо съ Стефаномъ который былъ логофетомъ о селении Долинены въ Хотинскомъ цинуте которое то селение первоначально было справедливо господарское, находившеесь въ окрестности крепости Хотинской.

Сказывалъ слуга нашъ Ефримъ Хиждеу что оное селение есть справедливымъ даромъ и милостию данное ему отъ покойнаго Бернавскаго воеводы за верныя его услуги оказынныя прежде моего владения и предявлялъ предъ княжествомъ моимъ записы сего дарю и милости пожалованныя на сие селение. На противъ чего слуга нашъ Стефанъ бывъ логофетъ сказывалъ что сие селение ему дано Александромъ Водою яко даръ и милость во время побега Ефрима Хиждева въ Польшу и предъявлялъ записъ предъварителя моего покойнаго Александра воеводы.

Для того княжество мое увидевъ сие дело разобравъ съ полнымъ моимъ Советомъ и определило поелику сие селение первоначально было справедливою господарскою собственностью то княжество мое отобравъ отъ обеихъ и повелило дабы по прежнему опять было господарское и отобралъ отъ нихъ привилегии и документы отъ рукъ и имеющиеся при нихъ на дари и пожалования селения Долиненъ.

Но после слуга наш выше показаный Ефрим Хиждеу челобитствовалъ предъ княжествомъ моимъ съ великою жалобою что далъ 100 червонцовъ Венгерскихъ на надобности княжeства моего и государства Молдавскаго во время краиныхъ нуждъ и недостатку денегъ въ Земли нашей для почтеннаго нашего империату.

После увидевъ я самъ яко господарь что онъ далъ таковое количество денегъ на надобности края нашего и ведая объ томъ что первоначально выше сказаное селение Долинены было дано ему даромъ и милостию во вторыхъ что онъ далъ на надобности Княжества моего и края деньги потому и определили по совету бояръ нашихъ и постановили по всей справедливости и умиросердились господарство мое опять надъ слугою нашим выше изъясненымъ Ефримомъ Хиждеу и дали опять ему селение Долинены дабы уже было отъ моего Княжества даромъ и милостию на веки, какъ и преже дано ему было даромъ и милостию покойнымъ Барновскимъ водою и для того возвратилъ ему все грамоты и документы прежде мною забранные .

И отъ нине и впредь о выше показанное селение Долинены дабы никто отънюдъ не безпокоилъ жалобою которымъ владеть имеетъ во веки только слуга нашъ Ефримъ. И На впредъ будущея времена ежели окажутся каковыя записы или грамоты гдебы на сию мошию Долинены таковые имеетъ право получить Ефримъ Хиждеу подъ свое владение. И дабы инако не было какъ въ сей грамоте княжества моего.

Самое княжество повелело.

Переводилъ сию грамоту Прокопий Урыкарь 1773 года июня 23 дня.

<Traducere>:

Traducere din limba sârbească pe limba moldovenească a răposatului Moise voievod. Anul 7142/1634, care este şters, atât cât s-a reuşit să se citească s-a tradus.

Din mila lui Dumnezeu, noi Moise Moghila voievod, domn al Ţării Moldovei. Iată a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, sluga noastră Efrim Hâjdău şi s-a judecat de faţă cu Ştefan fost logofăt pentru satul Dolineni din ţinutul Hotin, care acel sat de la început era domnesc aflânduse în ocolul cetăţii Hotinului. Şi a spus sluga noastră Efrim Hâjdău că acel sat este danie adevărată şi miluire lui de la răposatul Barnovschi voievod pentru slujbă dreaptă de dinaintea domniei mele. Şi a arătat înaintea domniei mele zapisele de această danie şi miluire pentru acel sat. La care sluga noastră Ştefan biv logofăt a spus că acest sat i-a fost dat de Alexandru vodă, ca danie şi miluire în timpul fugii lui Efrim Hâjdeu în Polonia şi a arătat zapisul răposatului Alexandru voievod de dinaintea mea[78].

Pentru care domnia mea văzând această pricină şi am socotit deplin cu Sfatul meu şi am hotărât că deoarece acel sat a fost de la început drept domnesc, domnia mea l-am luat de la ambii şi am poruncit ca să fie din nou domnesc şi am luat de la ei privilegiile şi documentele care erau la ei de danie şi miluire a satului Dolineni.

Dar mai apoi sluga noastră arătată mai sus Efrim Hâjdeu a venit cu rugă în faţa mea cu mare jalobă că a dat 100 de galbeni ungureşti pentru trebuinţele domniei mele şi a Ţării Moldovei în timpul nevoilor ţarii şi a lipsei banilor în ţară pentru cinstitul nostru împărat.

Pentru care văzând eu însumi domnul că a dat acea sumă de bani pentru nevoile ţării şi ştiind că iniţial satul mai sus spus Dolineni i-a fost lui danie şi miluire şi în al doilea rând pentru că a dat pentru domnia mea şi ţară bani pentru care am şi stabilit după sfaul boierilor noştri şi am hotărât după toată dreptatea şi ne-am milostivit domnia mea din nou pe sluga noastră mai sus arătată Efrim Hâjdeu şi i-am dat din nou satul Dolineni ca să fie de la domnia mea danie şi miluire în veci, ca şi mai înainte i-a fost dată danie şi miluire din partea răposatului Barnovschi vodă şi de aceea i-am întors toată cărţile şi actele pe care le-am luat mai înainte.

Şi de acum înainte satul mai sus arătat ca să fie Dolineni ca nimeni de aici în colo să nu o supere cu jalobe pe care are să o stăpânească numai sluga noastră Efrim. Şi de aici încolo dacă vor apărea undeva careva scrisori sau zapise pentru acea moşie Dolineni acelea să aibă dreptul Efrim Hâjdeu să le primească.

Şi altfel să nu fie.

Însuşi domnia a poruncit.

A tradus această carte Procopie Uricar în 1773 iunie 23.

 

Biblioteca Academiei Române, Ms.nr.90, fila 26-28. Copie rusească în condica Hâjdienilor a lui Tadeu Hâjdeu.

______________

1 Datarea după perioada de domnie a lui Moise Movilă în intervalul văleatului indicat.

 

[1] S.Zotta, Spiţa neamului Hâjdău, p.139.

[2] Ibidem, p.140.

[3] Nota genealogică despre Simion Jora, vezi la Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei la mijlocul secolului aal XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, Chişinău, 2012, p.154-156.

[4] Mare paharnic şi mare postelnic în timpul domniei lui Ieremia Movilă cu care era înrudit (N.Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Moldova şiŢara Românească, Bucureşti, 1971, p.293).

[5] Despre posibilele înrudiri ale Joreştilor cu familia lui Miron Barnovschi vezi: Ştefan S. Gorovei, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, în „Arhiva Genealogică”, V (1998), nr.1-2, p.141-154.

[6] Expresie plastică atribuită de către Miron Costin lui Miron Barnovschi şi care ar fi servit conform marelui cronicar moldovean ca motiv pentru alegerea acestuia ca domn imediat după moartea lui Radu Mihnea la începutul anului 1626. (Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Editura pentru literatură şi artă Bucureşti, 1958, p.92)

[7] Este de fapt primul în ierarhia Joreştilor care ocupă o dregătorie în Sfatul Domnesc. Despre el vezi N.Stoicescu, op.cit., p.411-412.

[8] Era căsătorit cu o soră a lui Miron Barnovschi, care îl face dregător. Revenit în Moldova a ocupat dregătoria de mare logofăt în timpul domniei lui Vasile Lupu: N. Stoicescu, op.cit, p.413-414.

[9] Despre această cauză şi urmările ei vezi: Constantin şi Marcela Karadja, Documentele moşiilor cantacuzineşti din Bucovina, în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol.X (1931), p.11-13.

[10] Antimia soţia lui Gheorghe Hâjdău era fiica lui Vasile Vartic şi a Irinei, fiicei lui Avram din Lucăceni. Vasile Vartic la rândul său era frate cu o altă Antimia, care se va căsători cu Miron Barnovschi.

[11] Cum e cazul lui Vasile Lupu însuşi care era fiul lui Lupu Coci despre care se spunea că era albanez. Unii l-au considerat a fi aromân.

[12] La 8 iulie 1629, Cesy îi scria regelui francez despre scoaterea lui Miron Barnovschi din domnie la cererea boierilor moldoveni (“Les Moldaves quy estoient a cette defaytte ont donné suiect au Grand Seigneur de changer le prince de Moldavie nommé Bernolsky, pour estre  soupçonné d’avoir trop d’intelligence avec les Polonnois, et pour l’estre marié avec la fille d’un Seigneur de Pologne, gouverneur de Camenits”, în Hurmuzaki, Supl. I, vol. I (1518-1750), documente culese de Gr. G. Tocilescu şi A. I. Odobescu, Bucureşti, 1886, p. 230, nr. CCCXXXIV).

[13] Maximilian Przerembcki magnat polonez, căsătorit cu Ana Movilă, fiica lui Ieremia Movilă şi a Elisabetei.

[14] Se vehicula ideea că la moartea sa, Radu Mihnea a convenit cu boierii ca anume Miron Barnovschi să-i urmeze în scaun. Ca o garanţie a acestei opţiuni politice trebuia să urmeze şi căsătoria noului domn cu fiica celui defunct, Ecaterina.

[15] Zygmunt Wdowiszewski, Regesty przywilejow indygenatu w Polsce (1519-1793), Buenos-Aeres-Paryz, 1971, p. 12.

[16] N. Iorga, Doamna lui Ieremia Vodă, p. 1019-1067.

[17] Cu puţin timp înaintea executării sale la Constantinopol, Miron Barnovschi își redacta testamentul. Din el rezultă că moşia de la Ustia a fost cumpărată de la descendenţii lui Ieremia Movilă, pentru ca aceasta “să nu cadă în mâini străine”. Neavând toată suma la dispoziţie, Miron Barnovschi s-a îndatorat de la diferiţi negustori şi la Furtună comis, care i-au dat nişte boi pentru acoperirea sumei necesare (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I (1408-1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 310-313, nr. 233).  Datoria faţă de Furtună comis a fost pusă în seama soţiei lui Nicoriţă. În 1643, ea se afla încă în Polonia, iar în ţară o parte din averile ei erau cedate în contul datoriilor lui Furtună comis şi răscumpărate de Gavrilaş Mateiaş, fost mare logofăt (DRH, A, vol. XVII, p. 168-172, nr. 181-183), căsătorit cu Sârbca, sora lui Miron Barnovschi.

[18] Ilie Corfus, op. cit., p. 122-123, nr. 63; p. 124-125, nr. 65.

[19] N. Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. 187: „între aceştia (prinşii în luptă cu Şahin) au fost unii moldoveni, care recunosc că domnul având înţelegere în taină cu Şahin Ghirai, ei s-au luptat cu voia sau cu ştirea lui în număr de 500 fără îndoială în rândurile cazacilor, cu care prilej, vizirul… şi-a pus în gând a mazili pe acel domn, care de mult e bănuit că avea în Polonia multe legături” (nr. XXXVIII; Hurmuzaki, Supl. I, vol. I, p. 230, nr. CCCXXXIV).

[20] “seluy quy a esté mis en sa place s’apelle Alexandre, fils de Radulo prince de Vallacquye, lequel doit partir d’icy dans peu de jours” (Hurmuzaki, Supl. I, vol. I, p. 230, nr. CCCXXXIV).

[21] Hurmuzaki, IV/2, p. 427, nr. CCCCLXXXVI.

[22] Miron Costin, op. cit., p. 94.

[23] Ilie Corfus, op. cit., p. 128, nr. 68.

[24] Veress, IX, p. 291, nr. 233.

[25] Hurmuzaki, IV/2, p. 433, nr. CCCCXCI.

[26] Veress, IX, p. 292, nr. 234.

[27] Miron Costin, op. cit., p. 95.

[28] N. Iorga, “Coconul” lui Radu Mihnea şi capuchehaiaua Curt Celebi – cu prilejul unui document inedit de la Alexandru Coconul, în “Revista istorică”, XVIII, 1932, nr. 4-6, p. 97-102, p. 99.

[29] Veress, IX, p. 296-297, nr. 236.

[30] Hurmuzaki-Bogdan, Supl.II, vol. II, p. 588-589, nr. CCLXVI.

[31] Documenta Romaniae Historica, (DRH) Seria A. Moldova, vol. XX (1629-1631), volum întocmit de I.Caproşu, C.Burac, Bucureşti, 2011, p.297, nr.288. Actul se păstrează în copie în Condica Asachi I. Totuşi acest act ni se pare de o probitate îndoielnică. Vezi mai jos.

[32] S.Zotta, op.cit., p.140.

[33] Ibidem, p.141.

[34]  Catalog, Supliment I, p.466, nr.465.

[35] Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan, Iaşi, 2003, p.36.

[36] DRH, Seria A. Moldova, vol. XX (1630-1631), p.297, nr.288.

[37] Act prin care Tudori pârcălab de Hotin vinde lui Gavrilaş vornic satele Cotelea şi Păltinişul, ţinutul Dorohoi. (DRH, Seria A. Moldova, vol. XXI (1632-1633), volum întocmit de C.Cihodaru, I.Caproşu şi L.Şimanschi, Bucureşti, 1971, p.245-246, nr.188). N.Iorga, Studii şi documente, vol.V, p.83 (rezumat, cu data greşită „1622-1623”).

[38] Biblioteca Academiei Române, Ms. nr. 90, fila 28-29. Traducere rusească în condica Hâjdeienilor. Actul este inedit, iar Sever Zotta l-a menţionat în treacăt fără să dea prea multe detalii: Sever Zotta, op.cit., p.140, după o traducere germană şi suret. În anexă publicăm copia rusească şi traducerea românească a acesteia.

[39] Vezi anexa de la capătul volumului.

[40] DRH, Seria A. Moldova, vol.XXIII (1635-1636), volum întocmit de L.Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1996,. p.243-244, nr.206.

[41] Ibidem, nr.319.

[42] Ibidem, nr.353.

[43] Ibidem, nr.362

[44] Ibidem, nr.452.

[45] Ibidem, p.248-249, nr.211.

[46] Ibidem, p.298, nr.255.

[47] Ibidem, p.320-321, nr.280

[48] Ibidem, p.340-341, nr.304; p.341-342, nr.305.

[49] Despre această cauză şi urmările ei vezi: Constantin şi Marcela Karadja, Documentele moşiilor cantacuzineşti din Bucovina, în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol.X (1931), p.11-13.

[50] DRH,A. Moldova, vol.XXIII, p.407, nr.363.

[51] Ibidem, p.602, nr.553.

[52] Ibidem, p.612, nr.564. Şi în anii următori apare des în acte ca martor DRH,A. Moldova, vol.XXIV (1637-1638), volum întocmit de C.Cihodaru şi I.Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 1998, p.84, nr. 85; p.407, nr.429; DRH, A. Moldova, vol.XXV (1639-1640), volum întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu, Bucureşti, Editura Academiei, 2003, p.113, nr.103, unde apare între „mulţi oameni şi slugi domneşti”.

[53] DRH,A. Moldova, vol.XXIV, p.276-277, nr.285. Cu acel prilej, Vasile Lupu i-a confirmat stăpânrea pe nişte robi ţigani.

[54] DRH,A. Moldova, vol.XXV, p.68, nr.65.

[55] DRH,A. Moldova, vol.XXVI (1641-1642), volum întocmit de I.Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 2003,  p.150-150, nr.155.

[56] Ni s-a păstrat o menţiune DRH, A. Moldova, vol.XXVIII (1645-1646), volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, Editura Academiei, 2006, p.136, nr.165.

[57] Ibidem, p.250, nr.309.

[58] Ibidem, p.315, nr.368-371.

[59] Ibidem, p.140, nr.169.

[60] Ibidem, nr.67, 76, 77, 79.

[61] „Şi în câteva rânduri au trimis Vasilie vodă la Hîjdeu, carele era pârcălab pus de Ştefan vodă, şi la târgoveţi, cu mare giurământuri, ce nici într-un chip n-au vrut să dea cetatea şi au ţinut vro doao luni, până la a doua venire a lui Ştefan vodă de Ţara Muntenească” (Miron Costin, Opere, Ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958 p.147).

[62] N.Stoicescu, Lista marilor dregători ai Moldovei, (Pârcălabi de Hotin), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol” din Iaşi”, VIII (1971), p.409.

[63] Sever Zotta, op.cit., p.143-144, afirma că „Ruxanda nu este, credem, decât o formă românească a numelui Alexandra”.

[64] Vezi textul şi traducerea de mai sus din constituţia seimului de încoronare din 1676.

[65] Sejmikul întrunit la 23 decembrie 1675, Akta Grodzkie i Ziemskie, XXIV, p.397.

[66] Întrunit la 31 decembrie 1675 Akta Grodzkie i Ziemskie, XII, p.47. Aici se face diferenţa dintre „înnobilare” şi „indigenat”.

[67] P.P.Panaitescu, Pribegia lui Constantin Şerban Basarab şi a lui Ştefan Petriceicu şi testamentele lor, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, vol.XXI (1939), p.387 (15).

[68] „… copilaşii săi orfani <ai lui Ştefan Hâjdeu n.ns.> anume Gheorghe şi Nicolae au fost înfiaţi de Vodă Ştefan Petriceicu, el însuşi pribeag în Polonia, şi lor le-a rămas subvenţia de 20 000 galbeni pe care Camera polonă n-a încetat să le-o servească, distribuind-o între membrii familiei” (Iuliu Dragomirescu, op.cit., p.245). Elena Linţa, op.cit., p.302. Gheorghe Hâjdeu mai era cunoscut şi ca „Iancu Gheorghe Lupaşcu Hâjdeu”. Gh.Bezviconi, op.cit., p.242; Sever Zotta, op.cit., p.150-152. Prin urmare trebuie să facem distincţie dintre el şi Gheorghe Hâjdău armaş care va primi înnobilare. Faptul că cei doi aveau acelaşi prenume îi va oferi lui Tadeu Hâjdău un motiv în plus pentru a pretinde moşia Rujaveniţa.

[69] Gh.Bezviconi, op.cit., p.243.

[70] Elena Linţa, op.cit., p.302, afirma că după anul 1699, Gheorghe Hâjdău armaşul s-a întors în Moldova.

[71] În Volumina Legum, vol.V, p.201, nr.192 citim: „Nobilitacya osob niżey mianowanych. 192 Za zaleceniem Wiel. Hetmanów naszych Kor. i Hospodara Ziem Mołdawskich, consensu omnium Ordinum accedente, Urod. Michała i Iana Kondratych Ierzego i Mirona Hizdeu, Ierzego Andrzeiy I Iana Wolffów, Kiriakiego Paparę, Athanazego i Bazylego Wolczyńskich, Regimiana Suczyckiego, Bazylego Turkula, Gabriela i Bazylego Lukawieckich, Ierzego Barbowskiego, Konstantego Korabatakiego, Bazylego Kuparę, Bazylego Poponiec którzy w różnych okazyach znaczną ku Nam i Rzeczyp. uczynili przysługę; drudzy zaś i Hospodarem Imcia Wołoskim partes et fortunam Rzeptey secuti, odstradawszy dobr swoich własnych ojczystych w Wołoszech, naszei i Rzeczptey poddali się protekcyi autoritate Seimu tego nobilituiemy, i ozdob, preeminencji, prerogatyw i wolności wszelakich szlachectwa Polskiego przypuszczamy. Na to co przywileje i Kancelarji naszei wydane lege praesenti approbuiemy” (Nobilitarea persoanelor mai jos numite. 192. Cu recomandarea cinstiţilor noştri hatmani ai coroanei şi a domnului Moldovei consensu omni Ordinum accedente, Michal şi Ian Condrate, Gheorghe şi Miron Hâjdău, Gheorghe Andrei şi Ian Wolf, Chiriac Papară, Athanasie şi Vasile Volcinschi, Remighian Suczycki, Vasile Turcul, Gabriel şi Vasile Lucaviecki, Gheorghe Barbowski, Constantin Carabatachi Vasile Cuparul, Vasile Poponeţ, care cu diferite prilejuri arătate nouă şi Rzeczpospolitei au adus servicii; alţii de asemenea şi cu domnul Moldovei partes et fortunam Rzptey secuti, pierzând bunurile sale părinteşti în Moldova, au intrat sub protecţia şi autoritatea seimului acesta îi înnobilăm şi spre podoabele, preempţiiunile, prerogativele şi libertăţile de tot felul ale şlahtei poloneze îi includem. Pentru care şi privilegii în cancelaria noastră să le primească prin lege praesenti aprobăm).

[72] Elena Linţa, op.cit., p.301, menţionează doar procedura obţinerii indigenatului nu însă şi pe cel al înnobilării.

[73] Pentru diferenţa dintre cei doi termeni vezi: Zygmunt Wdowiszewski, Regesty przywilejow indygenatu w Polsce (1519-1793), Buenos-Aeres-Paryz, 1971.

[74] Sever Zotta intuia că: „raporturile Hâjdeilor cu Polonii datau încă din timpul pribegiei lui Efrem în Polonia, sau poate din timpul întâiei domnii a lui Miron Barnovschi, cu care precum am văzut erau încuscriţi” (Sever Zotta, op.cit., p.143).

[75] Dintre moşiile menţionate ca aparţinând Hâjdienilor, doar jumătate de moşie Nesvoia trezeşte oarecare întrebare şi nu putem spune care a fost modalitatea prin care a ajuns în stăpânirea lor (DRH,A. Moldova, vol.XXV, p.68, nr.65), în rest, în documente întâlnim expres menţionat faptul că moşiile ei le-au dobândit fie ca zestre fie cumpărate. Vezi mai sus. În actul din 20 martie 1638, unde se spune despre prădarea lui Efrim Hâjdău în timpul domniei lui Vasile Lupu sunt menţionate doar „dresăle şi uricile ce au avut el pre ai săi drepţi robi ţâgani din moşii şi de danie ce au avut de la Barnovschi v(oie)vod şi din moşii ce au avut de pe socrul său, Căpotici, de la Eremie v(oie)vod” (DRH,A. Moldova, vol.XXIV, p.276, nr.285).

[76] Costin Feneşan, Diplome de indigenat polon ale boierilor moldoveni Grigore Hăbăşescu şi Gheorghe Hâjdău, în Arhiva Genealogică IV (IX), 1997, 3-4, p.93-107.

[77] Iată şi extrasele din cele două diplome. La Gheorghe Hăbăşescu este menţionat: „eidem generoso Gregorio Habasyeskul legitimisque posteris eius nat(is) et nascitur hanc singularem gratiam impertiti sumus eumque ac posteros eius vtriusque sexus in perpetuum regni nostri indigenam et nobilem” (Ibidem, p.101. Cu italic sunt trecute literele scrise aurit), iar la Gheorghe Hâjdeu: „eidem generoso Georgio Hiydeff legitimisque posteris eius natis et nascituris hanc singularem gratiam impertiti sumus eumque ac posteros eius in perpetuum regni nostrum NOBILEM” (Ibidem, p.104. Cu italic sunt trecute literele scrise aurit, precizarea editorului).

[78] În prima domnie, Moise Movilă (1630 aprilie – 1631 noiembrie) întărea lui Dumitraşco Ştefan fost mare logofăt moşie Dolineni pierdută de Efrim Hâjdeu pentru hiclenie când împreună cu Miron Barnovschi şi hatmanul Nicoriţă s-a ridicat împotriva Porţii sub domnia lui Alexandru voievod. (Catalog, Supliment I, p.466, nr.465).

Reclame
Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

Conferinţa Ştiinţifică „B.P.Hasdeu- folclorist şi lingvist de excepţie” (26.02.2019)

La 26 februarie la Biblioteca Centrala a BM „B.P. Hasdeu” a avut loc Conferinața științifică: ”B.P. Hasdeu – folclorist și lingvist de excepție”, consacrată patronului spiritual al bibliotecii. Cu  mesaj de salut a vorbit doamna dr. Mariana Harjevschi, Director general al BM „B.P.Hasdeu”, care a  venit şi cu o surpriză înformaţională plăcută. Împreună cu directorul editurii „Ştiinţa” dl Gheorghe Prini, au semnat un acord de continuare a colecţiei „Moştenire”, B.P.Hasdeu, Scrieri începând cu volumul 17. Apoi domnia sa, i-a oferit cuvânt domnului Gheorghe Prini, care a mulţumit Bibliotecii Municipale pentru colaborarea fructuoasă în această direcţie şi la acest subiect, asigurându-ne că colecţia „Moştenire” la subiectul Hasdeu va fi una tot atât de calitativă şi bine îngrijită, ca cele 16 volume deja apărute în anii precedenţi.

Doamna dr. Mariana Harjevschi a vorbit despre importanţa cercetării operei Marelui Hasdeu şi a adus mulţumiri tuturor savanţilor, care au participat şi participă la această muncă intelectuală şi nobilă. Cercetătorul, scriitorul şi publicistul Octavian Onea din România, un vechi şi credincios prieten al Bibliotecii Municipale”B.P.Hasdeu”, care participă la zeci de conferinţe şi alte evenimente culturale, în legătură cu cei 75 de ani de la naştere împliniţi recent, a fost menţionat cu o Diplomă de Excelenţă pentru efortul ştiinţific major.

Până a trece la lucrările conferinţei propriu zise, organizatorul şi moderatorul Alexandru Moraru, şef serviciu, i-a oferit cuvântul doamnei Maria Pilchin, directorul Bibliotecii Centrale, care a vorbit cu multă dragoste şi cunoştinţă de cauză despre opera enciclopedică a lui B.P. Hasdeu şi importanţa studierii ei în profunzime. În încheiere, doamna Maria s-a aliniat felicitărilor anterioare adresată domnul Octavian Onea, şi din partea „casei” i-a dăruit omagiatului volumul  enciclopedic „Chişinău. Străzile…”o producţie a Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”.

În continuare au urmat comunicările ştiinţifice pregătite special pentru acest for. „Şi totuşi când s-a născut B.P.Hasdeu?”- aşa s-a numit prima comunicare, semnată şi sonorizată de domnul Octavian Onea, care a dovedit ştiinţific, că B.P.Hasdeu s-a născut nu la 26 februarie 1838, cum este considerat până nu demult, ci la 28 februarie 1838.

Doamna dr. Ludmila Şimanschi, conferenţiar universitar a prezentat comunicarea „Proza lui B.P.Hasdeu: libertate a formei şi originalitatea narativă”, care a fost primită cu aplauze de către publicul din sală, setos de cunoştinţe noi.

Despre B.P.Hasdeu- folclorist, a vorbit cunoscutul cercetător, scriitor, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române”Mihail Cogălniceanu”domnul Vasile Malaneţchi, care a prezentat mai multe excemple despre efortul Marelui cărturar în culegerea şi publicarea folclorului naţional.

Doctorul în istorie domnul Valentin Constantinov, a încheiat lucrările Conferinţei Ştiinţifice cu comunicarea „B.P. Hasdeu în secolul XVII”, pezentând documente de arhivă despre B.P.Hasdeu şi Neamul acestui mare cărturar.

Moderatorul Alexandru Moraru a mulţumit mult personaşităţilor ştiinţifică, care au participat cu comunicări şi reprezentanţilor Centrului de Excelenţă pentru Industria Uşoară şi respectiv Liceului Teoretic „Iulia Hasdeu” din Chişinău, pentru prezenţă şi contribuţia acestora în desfăşurarea lucrărilor conferinţei.

 

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE | Lasă un comentariu

UN NOU PRODUS AL BIBLIOTECII CENTRALE”HASDEU”- CLUBUL”ARHIVUS”

UN PRODUS NOU AL BIBLIOTECII CENTRALE ”HASDEU”- CLUBUL „ARHIVUS”

Astăzi, 12 februarie 2019 au avut loc primele ședințe ale Clubului ”Arhivus”, un produs nou al Bibliotecii Centrale (director doamna Maria Pilchin) a BM ”B.P. Hasdeu” în strânsă colaborare cu direcția Liceului Teoretic ”Vasile Alecsandri” (director doamna Daniela Vacarciuc) și direcția Liceului Teoretic ”Iulia Hasdeu”(director doamna Eleonora Goncear). Respectiva colaborare a dat naștere clubului nominalizat, care are drept scop, cunoașterea tinerei generații cu secretele arhivisticii, cu procedura de cercetare a documentelor din arhivele statului, cu procesul unei investigații de durată, cu depistarea documentelor de arhivă necesare pentru studierea unui subiect sau altul…

Inițiativa și realizarea acestui nou proiect îi aparține istoricului arhivist, publicist, șef serviciu la Biblioteca Centrală, Alexandru Moraru, susținut sută la sută de profesorii istorici doamna Daniela Vacarciuc (Liceul Teoretic ”Vasile Alecsandri) și doamna Marcela Dorin (Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu”). Proiectul este de durată și va avea ședințe o dată pe lună, din ambele instituții de învățământ în total s-au înscris 64 de tineri și tinere. Cele două ședințe au avut loc în deplasare, adică mai întâi la LT ”Vasile Alecsandri” apoi la LT ”Iulia Hasdeu”. După prima ședință, Al. Moraru a răspuns la toate întrebările elevilor, curioși să intre cât mai repede în labirintul secretelor de arhive.

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

CONTRIBUȚIA ȘTIINȚIFICĂ A BIBLIOTECII CENTRALE ”HASDEU” ÎN ANUL CENTENARULUI

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

PRIETENUL BIBLIOTECII „HASDEU”, PROFESORUL VIRGIL MÂNDÂCANU NE-A PĂRĂSIT!

Prietenul Bibliotecii Centrale a BM „B.P. Hasdeu”, profesorul Virgil Mândâcanu ne-a părăsit. În memoria acestui Om de excepţie, considerăm de cuviinţă să preluăm materialul semnat de dr. Valeriu Dulghieru publicat în revista „Art-Emis.ro”. Dumnezeu să-l aibă în grija sa, condoleanţe rudelor şi prietenilor. 

Regretatul Virgil Mândâcanu a dăruit o parte din cărţile sale Bibliotecii Centrale cu dedicaţii şi autograful său.Rămâne să-i studiem opera în profunzime şi să-l purtăm în memoria noastră. Cu tristeţe, Alex. Moraru

 

„Ne mor prietenii, ne mor, /Murim şi noi în moartea lor,/ Că-ntârzie îngrozitor, /Într-una, primul ajutor,…/”. (Adrian Păunescu, „Ne mor prietenii”)

Într-adevăr, din păcate în multe situații „…întârzie primul ajutor”. Deseori simțim lipsa acută a cuiva după ce pleacă dintre noi. Recent intelectualitatea basarabeană a mai pierdut un mare intelectual, un mare luptător pentru Reunirea Basarabiei cu Țara-Mamă. Zilele trecute, chiar în sărbătorile de Crăciun pe stil vechi, la vârsta de peste 82 de ani ne-a părăsit profesorul, maestru al educației creștine și mare patriot unionist, Virgil Mândâcanu. A plecat subit, lăsându-ne mai orfani. A plecat fără să-și vadă visul de aur împlinit – ReUnirea cu Țara-Mamă. L-am cunoscut pe acest mare intelectual de peste 10 ani. Ultima întâlnire am avut-o cu distinsul profesor pe data de 4 ianuarie. M-a sunat și mi-a propus să ne întâlnim în holul Blocului Rectoratului al Universității Tehnice a Moldovei de pe bul. Ștefan cel Mare, un loc convenabil pentru profesor care locuia prin apropiere. La întâlnire (din păcate ultima!) m-a anunțat cu bucurie că se prefigurează un finanțator al frumosului proiect pe care l-a inițiat – editarea unui important volum (culegere de lucrări) „Basarabie încotro?”, strict necesar pentru „luminarea” omului de rând privind avantajele Reunirii și pregătirea ei după alegerile din 24 februarie. Este o datorie, o mare datorie, față de acest mare pedagog și patriot unionist să scoatem acest important volum de sub tipar. Ultimul său articol publicat în săptămânalul „Literatura și Arta”, întitulat „Salvarea Neamului ori a guvernanților oligarhi?”, ieșit postmortem pe 10 ianuarie, este ca un testament lăsat „alegătorului Salvării Naționale”, un îndemn de a separa cozile de topor, trădătorii, corupții, devastatorii de bănci, criminalii de stat de Salvatorii de Neam. A fost ultimul lui îndemn.

Educația, percepută până în prezent mai mult sub aspect cultural, social, moral capătă tot mai mult o pronunțată importanță existențială. În contextul problemelor globale ale Omenirii Educația devine baza existenței sociale. Doar prin educație Civilizația umană are șanse de a ieși din impactul generat de epuizarea resurselor naturale și energetice, de poluarea mediului ambiant, de efectele negative ale globalizării în plan cultural și moral. În acest context tot mai pregnant apare întrebarea: cum trebuie făcută educația în această eră a informatizării, globalizării, în contextul unor provocări majore demografice. Profesorul Virgil Mândâcanu, care a fost un mare specialist în domeniul Educației (în special a educației creștine), a încercat să răspundă la această întrebare. Prin cele peste 40 de manuale, volume și monografii, prin sutele de lucrări științifice și articole publicistice, dintre care menționăm doar unele din ele: Pedagogia Creștin-ortodoxă; Profesorul maestru; pedagogi români notorii (4 volume); Educația – sinteză a Credinței, Culturii și Științei, ș.a. Crezul absolut al profesorului era că doar împreună cu Țara putem asigura o educație completă bazată pe credință, cultură, moralitate. În lucrările sale profesorul educator V. Mândâcanu vine cu argumente incontestabile despre necesitatea vitală de revenire la învățământul românesc. „Cele 4 clase românești întotdeauna le-au bătut pe cele 10 clase rusești-sovietice!” ne reamintea profesorul V. Mândâcanu un pur adevăr care circulă prin Basarabia. În activitatea sa pedagogică de 60 de ani s-a condus în permanență de principiul că „talentele nu se caută și nu se găsesc, ele se formează”. Acesta ar trebui să fie crezul tuturor celora care au îmbrățișat profesia de dascăl, de formare a tinerelor caractere. „Tinerii ar fi mult mai creativi dacă ar ști ce înseamnă aceasta” spune un vestit creatolog. Prof. Virgil Mândâcanu, prin creația sa – manuale, monografii, lucrări științifice și publicistice, a explicat miilor de discipoli ce înseamnă aceasta.

Aflată la hotarul între două lumi: una a progresului, culturii și moralității (în pofida unor probleme particulare existente), și cealaltă, a estului sălbatic, de unde de apr. 2000 de ani ne-au venit și ne mai vin toate nevoile în pofida aparenței unei credințe și moralități comune, realitatea fiind cu totul alta, Basarabia, ca o corabie naufragiată, de apr. 30 de ani rătăcește fără să ancoreze la unul din maluri. Ca un fir roșu apare răspunsul la această problemă în ultimul volum îngrijit de profesor „Educația – sinteză a Credinței, Culturii și Științei”.De ce nu ne merge bine în Țară?”  se întreabă N. Dabija în volumul coordonat de profesor. Nu ne merge bine fiindcă nu suntem împreună cu Țara, este răspunsul. O mașinărie nu lucrează bine doar dacă-i lipsește un simplu șurub, dar mite o Țară, căreia îi lipsește o parte a corpului. Inclusiv, pe segmentul educației. Țării îi lipsește Basarabia – un bun păstrător și cultivator al tradițiilor populare, a simțului unității de neam, iar Basarabiei – sistemul românesc de educație.

Nu ne merge bine fiindcă „principiul moral este exclus din politică, cultură, știință, credință și educație”. Dar aceasta este deosebit de grav, deoarece lipsa acestuia în diverse sfere sociale duce la ruinarea fundamentului oricărui stat. Dar cel mai dureros, cel mai puternic foc, care l-a mistuit pe patriotul unionist Virgil Mândâcanu, a fost aflarea acestei așchii de popor român în afara Țării. Articolele deosebit de sufletiste, dialogurile întreținute de profesorul Virgil Mândâcanu cu tot atât de sufletiști unioniști, dar și articolele altor autori, sunt esența noului proiect demarat în calitate de coordonator cu denumirea semnificativă „Basarabie încotro?”. În final vin cu o tristă constatare pentru mulți dintre noi. În aceste veșnice alergări, deseori în nicăieri, ar trebui să ne mai oprim din când în când, să-i mai vedem și pe cei de alături cu nevoile lor. Deseori mi se destăinuia profesorul cum se descurcă cu pensia de sub 2000 de lei (mai puțin de 100 Eur) pentru 60 de ani dați pe altarul educației. Este o mare rușine a guvernanților, o mare nedreptate față de cei care s-au jertfit pentru acest neam. De asemenea, nu întotdeauna noi cei de alături l-am apreciat pe profesorul veșnic neliniștit la justa-i valoare. Personal mă simt vinovat, fiind unul dintre ei. În unul din ultimele mesaje telefonice mi s-a destăinuit că ia părut rău că nu și-a văzut numele trecut printre cei care au realizat ceva pentru apropierea Unirii, informații apărute recent pe paginile Literaturii și Arta. Într-adevăr, doar aceste câteva volume scrise sau coordonate de profesor pe problemele reîntregirii cu Țara-mamă, înseamnă foarte mult pentru deșteptarea omului de rând. A fost o scăpare a mea, pentru ce mi-am cerut scuze, neștiind că va fi ultima. Voi încerca să repar această greșeală neiertabilă, făcând tot posibilul ca acest proiect deosebit de important „Basarabie încotro?” să fie realizat.

Să fiți liniștit Profesor acolo în împărăția veșnică a Raiului, unde neapărat veți nimeri având un permis de trecere prin Porțile Raiului atât de veritabil. Dumnezeu să va odihnească în pace, iar noi cei din această lume să vă aducem aprecierea binemeritată pentru tot ce ați făcut.

Prof. univ. dr. ing. Valeriu Dulghieru

SURSA: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/se-duc-profesorii-se-duc

 

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

SĂ CITEŞTI E ÎNCĂ LA MODĂ: TOP 19 BIBLIOTECI ELECTRONICE DIN RUSIA

Top 19 biblioteci electronice din Rusia unde puteți citi și descărca cărți legal și gratuit

Top 19 biblioteci electronice din Rusia unde puteți citi și descărca cărți legal și gratuit

Să citești e încă la modă. Acum fiecare dintre noi își poate îmbogăți listele de cărți citite grație bibliotecilor electronice gratuite care îți oferă o gamă imensă de cărți în toate limbile. Echipa #diez vă sugerează 19 site-uri unde puteți citi cărți din literatura rusă, literatura universală în cu și fără traducere. Avantajele acestor biblioteci este că puteți descărca cărțile în orice format.

#Biblioteca lui Moșkov. Este printre primele și populare biblioteci electronice în limba rusă, deschisă în anul 1994. Autorii și cititorii pot adăuga zilnic surse noi. Platformă este absolut gratuită. Însă are un minus mare – nu aveți posibilitatea să descărcați cartea.

#Biblioteca Aldebaran îți oferă posibilitatea să descarci orice carte în mai multe formate (epub, fb2, rtf, mobi, pdf). Totodată, înainte de a face acest lucru, puteți citi un rezumat.

#Biblioteca lui Tolstoi

Voluntari din 49 de țări au creat o platformă electronică care conține toate 90 de volume ale creației lui Lev Tolstoi. Toate 700 de cărți pot fi descărcate gratuit.

#Feodor Mihailovici DostoievskiEste mai mult decât o bibliotecă unde sunt păstrate toate lucrările renumitului scriitor rus. Pe acest site puteți găsi și informații actualizate despre ultimele filme ecranizate după cărțile lui Dostoievski, cercetări, dar și o listă cu muzee și arhive fotografice ale lui.

#TarraNova nu este o bibliotecă, ci o arhivă electronică. Administratorul spune că pe acest site sunt publicate textele cu acordul autorilor. De asemenea, pe TarraNova sunt adăugate texte cu traducere oficială. Sunt puține cărți populare, dar și așa veți găsi lecturi pe plac.

#Biblioteca prezidențială a lui Elțin. Cititorii vor putea găsi cărți foarte rare. Ele sunt clasificate după mai multe tematici. Sunt cărți cu o vechime de peste 200 de ani.

#Libereya.com.  Utilizatorii acestei platforme vor putea citi gratuit doar după logare.

#Artefact. În această bibliotecă electronică veți putea găsi peste 8000 de cărți. Avantajul acestui site este că textele sunt scrie nu doar în rusă, dar și în celelalte 32 de limbi din întreaga lume. Cărțile pot fi descărcare doar în formatul doc.

#Litimir. Biblioteca electronică Litimir conține peste 200.000 de cărți. Pot fi citite online, însă când le veți descărca, site-ul vă roagă să instalați un program special. De asemenea, în compartimentul Forum cititorii lansează discuții fierbinți pe diferite tematici.

#Litres.ruEste un site unde puteți citi cărțile chiar pe smartphone-ul tău. Pentru acest lucru trebuie să introduceți poșta electronică, iar în scurt timp cartea va fi disponibilă pentru lectură.

#Bookland.com. Este un magazin cu cărți electronice care vă oferă o colecție inedită de texte gratuite în 18 limbi.

#Biblioclub. Este o bibliotecă și un magazin online care îți oferă un deal atrăgător. Cumperi 10 cărți și obții un statut preferențial care îți permite să citești gratuit jumătate din cărțile prezentate în magazin. De asemenea, aici mai există încă un statut „Geniu” care îți oferă acces nelimitat la toate cărțile de pe site.

#Literatură fantastică ruseascăBiblioteca conține peste 10.00 de cărți ale 180 de autori.

#Project Gutenberg este o bibliotecă electronică care oferă cititorilor o gamă de cărți scrise în mai multe limbi străine. Aici veți găsi peste 46.000 de texte cu text original.

#ThankYou.ruEste o bibliotecă muzicală și cu cărți electronice care pot fi admirate gratuit. Există posibilitatea ca și autorii să-și poată încărca propriile lucrări.

#Biblioteca de literatură universalăEste o bibliotecă cu cărți din literatura universală extrem de rare.

#Institutul de etnologie și antropologie își deschide ușile bibliotecii electronice și vă oferă o colecție de cărți specializate în format PDF.

 

#Sala de lectură vă oferă spre citire o colecție modernă de jurnale rusești. Arhiva este suplinită foarte des, de aceea, veți fi întotdeauna în pas cu schimbările care au loc.

#Biblioteca electronică a Institutului de Literatură Universală Maxim Gorky. Aici veți putea găsi în jur de 400 de lucrări științifice scanate clasificate după mai multe tematici: Teoria literaturii, Literatura rusă, Literatura popoarelor Ruse și țărilor CSI, Literatura Universală etc.

SURSA: http://diez.md/2019/01/11/top-19-biblioteci-electronice-din-rusia-unde-puteti-citi-si-descarca-carti-gratuit/?fbclid=IwAR0scvLUtfWROibozzkWaQW_cDJ83SihwFQ6D4NFnmPitJUhgZ29wpgfpKo

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

CINE ESTE JENICA TABACU….?

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Profetismul lui Eminescu (10)

„Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume”.  (Mihail Eminescu)

Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei Maria întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina). Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri: „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi”.

Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept. Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea”. Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi”. (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică – „Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura Meta, 1994).

Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace. „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”. (Luca 1, 28-29). Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc. Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin. „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”. (Luca 1, 46-48). Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului. Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

Luceafărul poziei româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu femeii, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm. Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-Maria este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului. Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac. Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

„Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!”

Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului: „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie!”. (Rugăciune)

Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus. Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise. Profetul nostru este conştient şi bucuros că Fecioara Maria este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MilosârdăI, de nădejde, de împlinire a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin Crăiasa nostră e Calea cea mai sigură.

Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind Omul îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc. În mesajul său, poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea Crăiasă, Fiinţa pururea copleşită de Lumina dumnezeiască: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (Răsai asupra mea).

Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?! Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!” ( La Bucovina-14/ 26 August 1868).

Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti. Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele Românilor frumoşi spiritual. Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

 „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876).

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist. Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim. Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină. „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870).

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.  Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile… Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn Ştefan. Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire. Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional. Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

 

Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a. Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă. Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna. De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: « Tată, am cântat Daciei în-tregi! »”. (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990).

Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5.000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii. Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului. Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de Veşnicie.

Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871). Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

 

Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine”. (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan. Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.  În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin. Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră. Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară. O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: Ştefan cel Mare, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor. Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci: „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit”.

Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol. Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare”. Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui! Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Hristos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat” („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3).

Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc. „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?” (acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian).

Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi. „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12).

Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.  Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles. El trebuie numai şi doar iubit!El trebuie trăit !

Plecăciune, Bădie Mihai!

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Sursa: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/profetismul-lui-eminescu-10

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Naţionalismul şi Noua Europă. Sfârşitul colectivismului etnic?

Abordarea naţionalismului din perspectiva categoriilor filosofice ale construcţiei Noii Europe obligă mai întâi de toate la a înţelege ce este Noua Europă, şi ce anume ipoteză de lucru cu viitorul ne propune această nouă organizare comunitară. Pentru a defini „naţionalismul de tip european” va trebui să se renunţe la tehnica îndeobşte cunoscută ca fiind nesociologică. Construcţia abstractă, (referenţial logică) nu este suficientă, şi nici suma paradigmelor ştiinţifice (etnopsihologia, etnologia stilurilor, morfologia culturii etc.) nu satisface o realitate percepută, însă modest cuprinsă în explicaţii mulţumitoare. Personal, recuz atribuirea tipologică unei entităţi teritoriale sau structuri etnice. Este separatismul catalan datorat „catalanismului” sau cel scoţian „scoţianismului”? Sau autonomismul secuilor vine din „secuismul doctrinar”? Nicidecum. Cu siguranţă naţionalismul din Europa nu este unul original european şi nici nu poate fi atribuit unui exportator impersonal. Naţionalismul este o stare de manifestare instantanee, latentă sau activă, moderată sau violentă ca toate stările sufleteşti ale unei fiinţe umane. Doar că fiinţa umană de data aceasta este una multiplă, complexă, continuuă, conştientă, identitară şi neconvertibilă, numită Naţiune. O Fiinţă colectivă racordată organic la un mental istoric, cultural şi spiritual, continuu!

Naţionalismul a revenit un subiect al actualităţii dar conectat la sursa istoriei care, după cum am putut vedea, nu este numai etnicismul cu clişeele sale separatiste, xenofobe sau rasial-segregaţioniste. El se redefineşte în fiecare epocă şi cu fiecare eveniment mai important. De aceea este nevoie să pornim de la sistemul lumii moderne, de la mediul său de civilizaţie, regândită în termenii de supravieţuire a lui A. Toffler[1]. În lumea post-statalităţii celui de Al Treilea Val[2] se naşte şi se dezvoltă cu o viteză neliniştitoare o hipercivilizaţie devoratoare. După Al Treilea Val ne izbeşte un Tsunami devastator. O civilizaţie a competiţiei neiertătoare, cu o reţea neuronală pe care o denumesc info-structură, în care informaţia este quasi-instantanee. În această lume reprezentările de sine, individuale sau colective sunt superflue, adesea paradoxale. Economiile statelor naţionale se supun intruziunilor mondiale şi obligă politicile de stat să-şi abandoneze măcar o parte din suveranitate. Poeţii globalismului înalţă imnurile lumii fără frontiere, ale „conştiinţei planetare”, ignorând diferenţele abisale existente în gropile fără fund ale sărăciei la fel de globalizată. Dacă Huntington propovăduia Ciocnirea Civilizaţiilor Majore[3] de-a lungul liniilor de ruptură culturale, în numai un sfert de secol putem declina motivat o asemenea ipoteză reducând-o la doar două civilizaţii în permanentă coliziune: „super-civilizaţia” bogaţilor şi „sub-civilizaţia” săracilor. De la indivizi în coliziune şi clanuri în luptă, la trans- şi supranaţionale în antagonisme distrugătoare cu naţiunile inseşi!

Un proces ascuns a început să lucreze revers în subconştientul individului. La fel ca în teoria lui Freud[4] fiinţa naturală a oricărei civilizaţii îşi produce propriile imagini de sine din însăşi punctul său originar, pentru că sistemele naturale de viaţă sunt cele care se constituie sub guvernarea legilor naturale. Toate sistemele, de la cel al familiei agricole triliniare[5] de rudenie, religioase, morale sau integratoare de grup (până la naţiune) sunt sisteme naturale, ascultă de legea cosmică, naturală. Civilizaţiile lui Huntington şi speculaţiile de altfel întemeiate ale lui Toffler sunt acceptabile în interiorul unor sisteme artificiale, în acord cu reguli şi legi raţionaliste, chiar pozitiviste, mult prea abstractizate şi consolidate pe modele deziderat şi nu real funcţionabile.

Imperiile, confederaţiile, globalismul, capitalizarea uniformă, echitatea absolută sunt de factură imaginară, hedonistă, artificial croite, dacă nu împotriva, cu siguranţă prin ignorarea legilor naturale. Cu cât presiunea europenizării, americanizării sau globalizării este mai mare, pe atât de mult asistăm la accentuarea diferenţierilor interioare sistemului prin rezistenţă identitară. Cu referire la specificitatea românească merită să amintesc Mişcarea ce s-a creat în jurul Ligii Culturale[6], numită R.I.S.C. O angajare lucidă şi activă a intelectualităţii în Rezistenţa Identitară prin Spirit şi Cultură. O atitudine defetistă de genul „nu mai e nimic de făcut, suntem terminaţi” este suicid, este tocmai marele risc de a dispărea identitar din inventarul umanităţii! Tot mai mulţi pretendenţi la „ghidonarea lumii” îşi însuşesc acea caracteristică lansată de Yehzekel Dror[7] al „nebuniei puterii” fără să sesizeze că, atunci când sistemele se află tot mai departe de echilibrul natural, apare comportamentul bizar, care violează inexplicabil şi surprinzător regulile stabilite. Acţiunile devin „iraţionale”, ies din normalitate şi nu pot fi explicate prin reperele standardelor convenţional stabilite. De altfel, dispare regula şi reflexul nu mai recunoaşte starea. Neliniştea reacţiilor şi a manifestărilor individuale sau colective, apar din „micile cauze care pot declanşa efecte mari”[8]. Numai că suma defectelor mărunte nu generează automat şi îngrijorări majore. Se instalează o acomodare defectă a obişnuintei care plasează realitatea toxică în normalitate. Aşa se întâmplă şi cu societatea Europei de azi. Ne este suficientă doar trimiterea la crizele ultimilor cinci ani, culminate cu invazia afro-asiatică de confesiune preponderent musulmană. Şi fenomenul este în desfăşurare…

Iată-ne aşadar într-o Europă care abandonează regulile chiar de ea create. Europa este tributară limitelor sale de înţelegere, defazării sale faţă de ritmul aspirator american, îndeletnicirilor sale „artificiale şi gomoase” care o fac să funcţioneze cu „viteze interioare diferite”. Occidentul European rămâne în dublă ipostază permiţând pe de o parte, tot mai evident întoarcerea la rădăcini şi acceptă provocarea originarului, dar, pe de altă parte, asumându-şi competiţia cu expansiunea erei globale pentru care nu este pe deplin pregătită. Obosită de propriile-i contradicţii, Europa celor mai diverse stadii de existenţă nu poate prezenta o civilizaţie omogenă dar a lăsat impresia „americanizării” modelului de administraţie, acordându-se cu principiile transatlantice, îndeobşte cu cele hiperliberale, fără însă a evita unele revolte deschise. Părăsirea occidentalului clasic de către elitele cosmpolitizate, este caracteristica ce însoţeşte fenomenul de americanizare a maselor. Masificarea igoranţei şi izolarea rezistenţei conştiinţelor este deja politică publică a guvernelor peste state devenite recuzită simbolică. Laboratoarele produselor societale sunt unice, racordate la aceeaşi doctrină: control şi obedianţă totală. Europa patristică, scolastică, renascentistă sau iluministă, raţionalistă, pozitivistă, carteziană, hegeliană sau kantiană nu se poate dezice în unanimitate, de sine. Raţiunea de a exista a diversităţii prin originalitate şi devenire este în a.d.n.-ul acestei civilizaţii continentale. Bruxelles-ul este la mare anaghie…!

În această lume de început de secolul al XXI-lea, intrăm: pe deoparte, chemaţi pentru a completa diversitatea şi a salva conţinutul natural al civilizaţiei europene, iar pe de altă parte, înghiţiţi în malaxorul regulilor unice, convenite, imaginate şi inventate de „dumnezei ai puterii”, maeştrii ai manipulării speranţelor şi creatori ai himerelor. O asemenea himeră ar putea fi şi noul „particularism universalist”, paradigmă ce ar putea deschide calea către configurarea statelor non-naţionale, în interiorul cărora „naţionalismul”, în fapt cel european, să devină noul model universal. Un stat non-naţional cu geometrie variabilă, adaptabil numărului de „enoriaşi” plătitori de taxe şi impozite, autohtoni sau proveniţi din emigrări masive provocate. Hiperstatul non-naţional este ţinta ultimă a guvernării absolute, fără alternativă.

În abordarea de faţă este vital pentru logica subiectului să clarificăm tendinţele europene, măcar pe termen scurt şi să extragem pe baza noilor proceduri de instituţionalizare, o primă imagine a Noii Europe, (în fapt o găselniţă) pentru că nu putem vorbi de o Europă abstractă cu referire doar la un spaţiu geografic şi acela în dispută, ci în mod deosebit la fiinţele umane care locuiesc acest spaţiu. În acest spaţiu, naţiunile moştenite din secolul al XX-lea formează un mozaic care nu este de tip consolidat, sunt lucrative sub o aparentă armonie, dar nu acceptă omogenizarea culturală. U.E.-ficarea, N.A.T.O.-izarea, Schengen-izarea sunt creaţii ale unei societăţi superpuse în incercarea de a-şi garanta ereditar privilegiile dominatoare. Numai că Europa Vie, Europa Trestiilor Gânditoare și Minților Carteziene a simţit cataclismul existenţial ce i se pregăteşte. Ideologii europeni nu ezită ca această ultimă atitudine, trezirea acum, să o plaseze imediat sub incidenţa unui naţionalism rebel, dar suficient de atenuat încă, prin tocmai diversificarea sa. În fond, acceptarea naţionalismului atenuat poate fi concesia lucrativă a Noii Ordini Europene.

Tehnica absorbţiei provocării prin conduită mimetică şi deversare în derizoriu!

Această nouă ordine impune o nouă construcţie, după cum am mai spus cu o geometrie variabilă, iar arhitecţii proiectanţi, de la Schumman încoace, ca să ne referim doar la Europa post-război rece, sunt puşi în situaţia unei opţiunii rapide şi definitive. Să vedem la ce s-au gândit..

O primă soluţie, cea a Federaţiei Europene, nu poate fi atacată decât dacă o privim ca pe un proiect politic consensual. O minimă evaluare a evoluţiei din ultimii 10 ani, denotă că Europa nu-şi mai poate permite nici un fel de tergiversare în construcţia instituţională. Cenzura „meticulozităţilor” şi aderenţele post-ideologice trebuie abandonate imediat, numai şi pentru că evoluţia globalismului, accelerată de prezenţa provocatoare a Chinei, poate face din actuala Uniune Europeană stagnantă o entitate „pusă la colţ”, suficient marginalizată şi cu o identitate precară. „Egoismul” patriotic al lui D. Trump nu poate justifica elaborarea unei Americi Măreţe decât în detrimentul competitorului de calitate, Europa, faţă de care, revanşa se pare a fi pe deplin justificată. Acest uriaş conflict a fost „pipăit” anticipat de britanici iar brexit-ul, cu toţi comedianţii eurosceptici puşi în scenă de un „intelligence” redutabil, a fost pregătit cu abilitate, dându-i-se şi legitimitatea unui referendum popular. Pentru a fi competitiv şi credibil, Proiectul Federaţiei Europene ar trebui să cuprindă, după unii analişti, întreaga comunitate a Statelor Europene din spaţiul cuprins între Oceanul Atlantic, inclusiv Marea Britanie şi Irlanda, plus Groenlanda şi frontiera vestică a Federaţiei Ruse[9]. Mai mult chiar, o rezoluţie adoptată de Consiliul Europei în 1993 privind extinderea Europei a circumscris un spaţiu dezirabil de jurisdicţie europeană în care se includea şi Federaţia Rusă! Cu Marea Britanie ne-am lămurit. Cu Federaţia Rusă nici nu mai era cazul! Cum de sunt posibile asemenea proiecţii? Pentru că actuala logică birocratică şi supertehnocrată a celor de la Bruxelles este contraproductivă şi nu lasă loc unei abordări esenţialmente politice. O asemenea abordare poitică ar trebui concretizată ca o gândire prospectivă care să determine evoluţia Continentului în raport cu obiectivele propuse şi agrementate, printr-o reprogramare concentrată a mijloacelor care i-au mai rămas la dispoziţie. Se va cere în acest caz tuturor guvernelor depăşirea intereselor de specificitate regională şi naţională şi consolidarea solidarităţii în jurul conceptului politic în construcţie.

„Visul european” nu poate fi făcut realitate decât numai prin constituirea unei formule de guvernare şi execuţie pe un proiect în care toate ţările îşi asumă principiile politice europene. Aceasta este logica de funcţionare a Federaţiei, în care se poate aştepta la o distribuţie a competenţelor în virtutea principiului de subsidiaritate, ceea ce ar salva conceptul de suveranitate naţională acceptată. Acest raport face posibilă recunoaşterea identităţii şi intereselor fireşti ale statelor naţionale. Într-o asemenea viziune se poate accepta o ordine europeană cu caracteristici specifice care în esenţă poate atenua manifestarea naţionalismului prin diminuarea contradicţiilor din binomurile „centru-periferie” şi „continentalizare-regionalizare”, „stat naţional-confederaţie”, „globalism-naţionalism” ş.a. Guvernarea „supra-guvernamentală”, ca să forţăm prin metaforă stilistică o intenţie utopică, mizează pe rezonanţa tuturor actorilor statali în aceeaşi frecvenţă de opţiune strategică a scopurilor politice, ceea ce nici într-o famile de trei persoane autonome nu este posibil. Astfel, „Visul European” devine o parodie glumeaţă de tip „music-hall”de pe Broadway.

O a doua opţiune ar fi cea exprimată de Helen Wallance[10] în conceptul Transguvernamentalismului pentru a extrage diferenţele majore din actualul model de lucru interguverne. Astfel în poziţia preeminenţei decidenţilor naţionali, unificarea tratatelor europene din 1997, şi cele ulterioare, precum şi intensificarea cooperării pe o reţea de interese negociate, ar menţine coerenţa procesului decizional într-un cadru european. Cu alte cuvinte, transguvernamentalismul a fi modalitatea prin care pregătirea deciziilor să se facă prin atingerea numitorului comun( cel mai mare, cel mai mic?) al intereselor interguvernamentale, un fel de combinaţii de 30 luate cîte doi, după care decizia să vină cu autoritatea recunoscută prin negociere, de la Centru. Un fel de democraţie guvernamentală participativă între lumi paralele. Liberalismul exagerat al convingerilor sale, dobândite la Clubul Universitar, face din strălucita profesoară de Oxford, Helen Sarah Wallace, Lady of Saltaire, o visătoare edenică.

Cea de a treia opţiune, a superstatului european, chiar dacă are o vechime de aproape 60 de ani, s-a revigorat după ce ministrul de externe german Joschka Fischer şi preşedintele francez Jacques Chirac, fiecare în felul său, sugerau la acea vreme, o conducere europeană, fie printr-un guvern european, fie printr-un Parlament cu puteri decizionale majore. Ceea ce pare să se configureze tot mai pregnant, în zilele prezente prin vocea lui Jean-Claude Junker, cu implicarea brutală a Comisiei Europene în afacerile interne a statelor membre. Ideea este regăsită în frenezia cu are , mai nou, președintele Franței Emmanuel Macron și tripla cancelară a Germaniei Angela Merkel sugerează deja o ierarhizare ponderată valoric a statelor membre în arhitectura unei Europe cu mai multe etaje, dar cu siguranță și suficiente niveluri la subsol.

Şi într-un caz şi în altul, se sugerează embrionarea „statelor unite ale Europei” sub comandă unică. Sau, de ce nu, bicefală! Problema spinoasă derivă din răspunsurile încă nesatisfăcătoare la întrebări de genul: „Cum vor arăta legăturile juridice cu superstatul exprimate prin cetăţenie ?” „Care va fi teritoriul de jurisdicţie al acestui superstat?”, „Ce limbă sau limbi oficiale se vor adopta?”, „Cum se vor interpreta componentele naţionale în contextul culturii şi diversităţii?”, „Se vor topi naţiunile în populaţii regionale?” şi numărul lor ar putea continua. Iată de ce construcţia unui superstat european, chiar dacă rămâne de esenţă politică devine o problemă serioasă atunci când se pune în discuţie interesele naţionale puternic conturate precum şi identităţile comunităţilor din aceste state naţionale.Este de aşteptat în cazul succesului unei astfel de opţiuni să nu ne întâlnim cu modelul american. Este posibil ca această nouă creaţie să aducă o nouă soluţie conceptuală, o abordare inovatoare, neîndoielnic ancorată în lumea vie a realităţii Europei Naţiunilor. Pentru mine este evidentă formula imperului susţinută de falanga germană (Merkel, Junker, Tusk, Timmermans) în dualism cu falanga franceză (Macron, Mogherini, Barnier). Bine,bine, vor zice unii, dar noi, provincia? Noi periferia, când primim instrucţiunile de folosire a Europei? Primim şi certificatul de garanţie pentru „second-hand”?

Indiferent de forma pe care o va lua, societatea europeană va trebui să-şi asume o anume identitate care nu poate să provină din suma identităţilor etnice din care se compune. Ideea că într-o Europă a viitorului vom putea vorbi doar despre minorităţi, în sensul că faţă de cele aproximativ 450 000 milioane de locuitori (fără imigranţii merkelieni sau macronieni) pe care ar putea să le cuprindă, fiecare actuală naţiune devine o minoritate, este dacă nu ridicolă, cel puţin hazardată. Însă este absolut necesar să abordăm, în această nouă fizionomie nu doar o reaşezare a conceptelor ci o inventariere a acestora în vederea clasării dar mai ales, casării multora dintre ele. Indiferent că ne referim la Noua sau Vechea Europă[11], în interiorul societăţilor vestice şi central-europene, cu predilecţie provenite din dinastia fostelor imperii, naţionalismul practicat are cel puţin două caracteristici fundamentale: etnocentrismul şi etnocraţia.

Etnocentrismul reprezintă acea formă de atitudine publică axată pe propria etnie (la unii, rasa pură, rasa superioară, rasa nobilă, etc) a cărei valori se constituie obligatoriu în standarde pentru lansarea judecăţilor şi opţiunilor în discursul politic, sociologic sau cultural. În funcţie de gradul de culturaţie al etnosocialului în cauză, „ceilalţi” sunt consideraţi şi trataţi, în diferite aspecte procedurale, ca inferiori şi toleraţi, chiar dacă se are cunoştinţă de faptul că „nu există dovezi ştiinţifice demne de încredere pentru vreo formă de inferioritate valorică a unui grup rasial, deşi dovezi aparente sunt din când în când ridicate la suprafaţă”[12]. Există o explicaţie raţională asupra conservării conştiinţei identităţii etnice şi acest aspect trebuie acceptat ca un lucru relativ pozitiv. Dar a promova dezvoltarea aroganţei superiorităţii etnice, indiferent de postura în care se află, este similar cu o declaraţie de război în care prejudecăţile, ura şi dispreţul faţă de „cei care nu sunt ca noi” susţin „ciclonul” escaladării naţionalismelor instinctuale şi iraţionale.Inter-ego-ul etnic, naţionalismul bazat pe identitate creată prin diferenţe de ordin biologic-genetice, este o altă temă, de grea încercare, a Europei viitoare. Generaţiile biologice noi, din păcate nu vin pe lume şi cu zestrea de educaţie, greu acumulată de genitori, şi sunt fatalmente predispuse la aceleaşi riscuri ale repetării erorilor. Nu ne putem exprima aici dacă individul se naşte cu instinctul protecţiei propriei rase sau această caracteristică este dobândită în cadrul etnogrupului în care se dezvoltă social. Cert este că, ciclic, istoria Europei, pentru a rămâne în tema subiectului, a convulsionat de prea multe ori în ciocniri mult prea violente pentru a justifica o anume teorie a conservării, fără ca să se creeze o certitudine a sfârşitului acestei istorii tragice.

Etnocraţia se defineşte ca fiind dominaţia unei etnii asupra alteia în cadrul unui stat naţional. Va trebui, aşadar, să ne întrebăm : cum va apărea diagrama relaţiilor de „dominaţie” în cazul în care luăm ca fezabilă doctrina minorităţilor continentale. În ce sens se va putea practica o anume etnocraţie europeană de către o autoinstalată conducere europeană, cu o anume preponderenţă etnică? Tendinţa etnocratică se afirmă astăzi în toate statele Europei. Că poate fi clasificată tradiţională sau recrudescentă, contează mai puţin. Sunt cunoscute mişcările naţionaliste din Franţa, Germania, Spania şi mai nou Austria. Dar este de atenţionat a nu se confunda cu mişcările secesioniste sau etnic separatiste!Ţările din fostul sistem satelizat al Moscovei sunt cele mai fragile întrucât nici până la scrierea acestor rânduri nu s-au creat anticorpii prin „vaccinare” democratică durabilă. Majoritatea ideologiilor unor doctrine de partide „mucegăite” nu-şi găsesc credibilitatea şi accesează pachetele de idei evocatoare, exaltate şi propagandistice. Mai mult, răul social pe care nu pot să-l extirpe din neputinţă managerială, îşi găseşte sursa în vina « celuilalt », tocmai a celui care « nu este dintre ai tăi ». Când exponenţii acestor ideologii preiau puterea, introduc norme discriminatorii, folosind în mod discreţionar pârghiile statului, în numele interesului naţional. Vi se pare cunoscut, nu-i aşa ? Ori, se insistă în aprecierile de convenienţă publică, că un stat naţional se poate defini astfel numai dacă majoritatea cetăţenilor săi aparţin unui grup etnic, lingvistic şi cultural distinct[13]. În cazul România această majoritate este covârşitoare, de peste 80%. Dar a folosi astfel statul în numele exclusivist al unei colectivităţi etnice nu face altceva decât să mărească prejudiciul de credibilitate acesteia. De aceea ne menţinem opinia că statul naţional a fost şi rămâne cea mai importantă formă de organizare politică nediscriminatorie a societăţii moderne şi susţinem ideea că „noţiunea esenţialmente europeană a statului naţional a devenit modelul statului modern”[14].

Dacă aşa stau lucrurile, care ar mai fi sensul „topirii” esenţei statelor naţionale în creuzetul regionalizărilor, supraregiunilor sau extinderilor economice transfrontaliere? Este sănătoasă această incitare şi cât de bine este pregătită pentru a nu produce confuzii şi reacţie adversă virulentă? Pentru că, dinspre regulile etnocraţiei cu care ne catadixeşte actualmente vestul, deviza este: „pe noi să nu ne conducă alţii, nouă să nu ne poruncească străinii!”. Bineînţeles, valabil pentru ei! Dar pentru noi, noi cei de la periferie, supuşi mişeleşte prin xenocraţie, poate fi valabilă zicala? Care ar fi soluţia europeană a acestei dileme? Se încearcă preluarea şi validarea teoriei lui Jurgen Habermas pentru constituirea unui stat constituţional democratic[15] şi chiar lansarea sintagmelor „patriotism constituţional” sau „cetăţenesc”, nelegat de criteriul etnic al descendenţei etnice[16]. Discursurile pe speţă ale actualului Preşedinte preiau uimitor de „copy-paste” acest concept. Şi mai surprinzător, unii leaderi a comunităţii maghiare, făcând notă disonantă cu formaţiunea lor politică, acceptă şi promovează asemenea idei pe o dezvoltare nu lipsită de partizanat, care presupune şi autoguvernarea etnică[17]. Numai că o asemenea soluţie pune în discuţie însăşi logica ideii de stat naţional, mai ales aceea a suveranităţii exercitate a acestuia, lezându-se inevitabil politica unităţii teritoriale. O asemenea viziune-cerinţă este oriunde în Europa, autoexcludere, exemplele Tirolului, Lombardiei, Cataluniei sau Ţării Bascilor fiind mai mult decât concludente.

Ideea regionalizărilor intrastatale nu este de origine europeană, în sensul dorit de unele minorităţi etnice. Exacerbarea ideologică naţionalistă primitivă are la bază nu doar o proastă înţelegere a sensurilor noilor concepte europene, ci mai degrabă o politică subterană distructivă a unor grupuri de interese, prea puţin îngrijorate de soarta propriilor etnii. Europa regiunilor visată de majoritatea separatiştilor nu este aidoma celei imaginată de J. Fouere[18], în „al treilea model”. A treia Europă, după cea a creştinismului şi naţiunilor, ar fi Europa regiunilor, ca bază de plecare în constituirea Europei federale. În opinia sa, nici o entitate regională n-ar trebui să depăşească 6 milioane de locuitori, număr estimat a fi optim pentru practicarea unei administraţii eficiente. Criteriul invocat de autor pentru a justifica regiunile derivă din ideea că modelarea atitudinii de ataşament ar fi mai sigură în sistemul de referinţă pe regiuni economice decât pe cel al naţiunii. Este însă cunoscut că regiunile economice au cel mai scăzut coeficient de coeziune, solidaritatea, dacă se poate vorbi de aşa ceva, bazându-se pe regula interesului contractual şi nicidecum pe ataşamente afective.

Patriotismul local reprezină în acest caz forţa de regionalizare. Nu este de mirare că o asemenea teorie generează, mai ales în ţările cu un grad scăzut de conştiinţă civică, mişcări politice hibride, fără anvergură dar sâcîietoare. Partidul Moldovenilor condus cândva de Constantin Simirad la Iaşi sau mereu anunţatul Partid al Ardelenilor al lui Sabin Gherman din Cluj, fac dovada unor asemenea deviaţii. Este rezultanta focalizării unor interese minore provenite din procesele de confiscare oligarhică a puterii locale. Este explicabil că în asemena circumstanţe, nevoia de „eliberare” față de forța constrângătoare a centrului se manifestă prin acţiuni centrifuge separatiste sau de autonomie extinsă. Europa încearcă însă să cupleze acest tip de populaţii pe criteriul intereselor comune pe termene şi aşteptări imediate sau limitate, racordate direct de hegemonia Bruxelles-ului. Cu cuvinte pe înţeles, sună cam aşa : „dacă nu sunteţi mulţumiţi de statutul vostru statal, veniţi direct la noi şi vă gestionăm conform dorinţelor voastre”.

Cooperarea transfrontalieră este cea care încearcă să producă fuziunea energiilor de coexistenţă într-un spaţiu delimitat de o frontieră juridică. Este evident că Europa, fie ea Veche sau Nouă nu va putea fi întregită decât prin depăşirea frontierelor sale interioare. Dar trebuie adăugat că depăşirea frontierelor nu înseamnă desfiinţarea acestora. Majoritatea, dacă nu chiar totalitatea actualelor graniţe au fost reconfirmate prin tratate bilaterale, consfiinţind în acelaşi timp separări (divizări) de regiuni istorice, formate de-a.lungul veacurilor, cu identităţi marcate în conştiinţa populaţiilor ce le locuiesc. Se acreditează ideea că organizarea şi recunoaşterea acestor regiuni transfrontaliere nu reprezintă doar o adâncire a schimburilor directe, ci şi o nouă politică cu privire la minorităţi, conferindu-le, în biunivocitate (dublu sens) funcţia de punte în procesul de apropiere dintre state[19]. Dar acest instrument de omogenizare hibrid, spunem noi, nu are voie să devieze în Guvernare Transfrontalieră. Relaţiile preponderent informale care se formează pe timpul schimburilor transfrontaliere, capătă încetul cu încetul fizionomii proprii de comportament juridic ele fiind identificate cu „politicile externe comunale” eliberate de concentrarea instituţionalizată structurală a statului. O asemenea idee, cu toată nobleţea ei, ascunde nocivitatea disoluţiei autorităţii statului. Zona cu regiunea de cooperare transfrontalieră, ca soluţie de creare a premeabilităţii şi difuziunii înţelegerii, poate deveni sursă de conflict virulent în cazul confiscării principiului de către anumite pan-idei cu vădită încărcătură iredentistă sau revanşardă – şi nu sunt puţine la nivelul Europei. În cazul României, sensul occidental al autoadministrării, descentralizării şi regionalizării transfrontaliere este frecvent convertit pernicios la sensul etnologic, autonomist şi separatist, cu predilecţie pe spaţiul Transilvaniei. De la Cooperarea Transfrontalieră la ingerinţe directe prin Guvernarea Transfrontalieră drumul duce direct spre uzurparea statalităţilor, convenirea cosuveranităţilor şi rehegemonizarea spaţiilor şi populaţiilor devenite libere de Constituţiile de bază, prin referendumuri circumstanţiale de tip catalunez ! În căutarea soluţiilor pentru o Europă Unită, regiunile şi regionalizările îşi produc definiţii şi înţelesuri noi funcţie de epocă, dar, după cum am mai spus, şi de interesele locale (zonale), generând o altă proiecţie, într-o dinamică turbionară, virusată şi adesea alterată.

Convenţia asupra viitorului Europei vorbeşte despre o Europă a Statelor Membre, dar admite posibilitatea constituirii logice, pe criterii de înaltă obiectivitate, a unor subdiviziuni regionale. Convenţia nu impune însă, nimic niciunui stat. „Eu nu văd o problemă în dezvoltarea regionalismului, care nu reprezintă un substitut pentru identitatea unei naţiuni, ci dă un caracter variat acestei identităţi, Nu sunt de acord cu premisa că Europa să devină o Europă a regiunilor. Nu acest aspect a fost luat în considerare în cadrul Convenţiei pentru viitorul Europei, unde dezbaterea continuă pe tema consolidării şi a extinderii, pentru o Europă a Statelor Membre, care să reflecte nevoile şi dorinţele cetăţenilor ei […] coborând mereu spre nivelul regional. […] Nu cred că trebuie să cerem României să adopte un model anume, ci acea formă de guvernare la nivel local care se potriveşte oamenilor şi nevoilor ţării „, afirma Sir Albert Bore, preşedintele Comitetului regiunilor[20].

Dacă regionalizarea îşi are, prin ultimele regândiri, o acceptare cât de cât argumentată şi se poate modera în contrapartidă cu soluţia subsidiarităţii, supraregionalizarea nu apare ca o alternativă ci, după generatorul acestei concepţii D. Darell, ea este noua paradigmă de lucru. Supraregiunile Europei reflectă, în opinia autorului, o tendinţă duală, paradoxală la prima vedere – către integrarea economică şi chiar politică a ţărilor, pe de o parte şi, simultan, către o autonomie mai mare a unor alcătuiri regionale mai mici, în cadrul cărora coeziunea socială şi culturală ar fi mai mare. Darell concepe supraregiunile ca fiind paradigme complementare la paradigma statului-naţiune în regândirea Europei. Este simplu de constatat că Darell încearcă să mimeze această conciliere între supraregiune şi stat-naţiune, el nefăcând altceva decât să apologizeze suprastatalitatea. Marile supraregiuni europene ar simplifica actul de guvernare asupra a 11 entităţi[21], sugerând o comprimare transistorică a diferenţelor diacronice. Adică, lăsaţi timpii istoriei deoparte, uitaţi sursele devenirii voastre, eliminaţi diferenţele de fus orar al dezvoltărilor specifice ce vă identifică şi translataţi-vă toţi în acelaşi conţinut spaţio-temporal al prezentului unic. Un model imposibil, spunem noi!

Însoţirea teoriilor asupra Europei viitoare, cu sensul devenirii naţiunilor, este obligatorie pentru extragerea unor concluzii. Constituirea Europei Unite, indiferent de forma de organizare nu va produce dispariţia diferenţierilor naturale. Nici supraregiunile, nici regiunile ca subrutine statale, nici cooperările transfrontaliere în constituirea agreată a regiunilor transfrontaliere, nu pot oferi alternativa naţiunii şi nici nu pot substitui specificitatea identitară a acesteia. Este o realitate a cărei complexitate nu poate fi substituită prin transferuri de modele teoretice, iar experimentele declanşate în diferite etape istorice au cauzat tot atâtea eşecuri, când au încercat prin căi de forţă să impună o utopie. Ceea ce se întâmplă şi nu înţelegem încă, reprezintă realităţi adevărate şi suntem obligaţi să le acceptăm. Europa viitoare nu va putea să elimine sentimentele de apartenenţă. Naţionalismele nu sunt identităţi artificiale. Ele nu pot fi reconfigurate prin mutaţii de laborator, păstrându-şi rezistenţa naturală. Identitatea unei naţiuni se opune instinctiv sensului uniformizant al continentalizării, în toate cele trei componente ale sale: biologică, culturală şi civilizaţională, în mod programatic, sistematic şi metodic. Structura naţionalismului autentic fondat pe principiul ontologic al legii supreme, îşi extrage existenţa din dreptul natural şi nu dintr-o ideologie academică. Toate ideile politice inventariate de noi reliefează existenţa Naţiunilor ca un dat al Creaţiei şi nu ca o invenţie a Omului.

Acest „jus naturale perene” este înscrisul identitar al naţiunilor şi nu poate fi desfigurat de nici o lege omenească. Opunerea la acest principiu este trufie de neiertat. Existenţa Naţiunilor îşi redobîndeşte astăzi mai mult ca oricînd importanţa prin recompunerea conţinutului său, prin convertirea în funcţionarea sa istorică a moralei şi justiţiei divine. De aceea se poate spune că integrarea Europei prin asimilare şi export de caracteristici identitare, este cel mai adesea percepută ca o agresiune asupra conştiinţelor naţionale.
Naţiunile sunt fiinţe colective şi ele nu pot fi depersonalizate. Fiecare naţiune europeană produce în forme şi proporţii diferite, valori, cultură, aport de civilizaţie. Dar o conştiinţă a valorii umanităţii poate chema la ordine gândirile primitive rămase agăţate în perversitatea instinctului de rasă. Cu siguranţă, Europa viitorului va fi o Europă a naţiunilor şi nu a populaţiilor, va fi o Europă a statelor naţionale şi nu a regiunilor. Dacă statele naţionale îşi vor reconfigura propria dominantă pe civismul activ, cu siguranţă vom identifica şi soluţia înlăturării, prin viitoarea Constituţie a Europei, a segregării prin apartenenţă la minoritate.

Sfârşitul colectivismului etnic este semnat de aderenţa naţiunilor la conceptul de solidaritate europeană şi la eliminarea oricărei forme de discriminare. Protecţia prin „minorizare”[22] este în faza reconsiderării ideologice, fiind mai degrabă un rezidual al societăţii decât un beneficiu al individului.

General (r) Dr. Mircea Chelaru

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/5210-nationalismul-si-noua-europa-sfarsitul-colectivismului-etnic.html

–––––––––––––––––
[1] Toffler Alvin şi Heidi, „Război şi antirăzboi – Supravieţuirea în zorii secolului XXI”, Ed. Antet, Buc., 1995, pg. 286-287.
[2] Ibdm (59) Lucrare monumentală de analiză sociologică a lumii la sfârşitului de secol XX
[3] Samuel Huntington, „The Clash of Civilisation” în Foreign Affairs, Summer, 1993, pg. 22-49.
El apreciază că „în viitor omenirea va fi în mare măsură modelată de şapte sau opt civilizaţii majore”. În concepţia sa, acestea sunt : civilizaţia occidentală, confuciană, japoneză, islamică, hinduistă, slav – ortodoxă, latino – americană şi posibil, africană.
[4] Zigmund Freud, întemeietorul psihologiei subconştientului
[5] Vezi Mircea Chelaru, „O posibilă soluţie”, Ed. Balec, 1993, pg. 94
[6] Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, refondată la 25 decembrie 1989 de către prof.univ.dr. Victor Crăciun este continuatoarea Ligii cu acelaşi nume fondată la1890 sub preşedinţia Ilustrului Barbu Delavrancea, şi condusă mai bine de 30 de ani de Marele Nicolae Iorga. Congresele Ligii Culturale, numite Congresele Spiritualităţii Româneşti au pus bazele Mişcării de Rezistenţă Identitară prin Spirit şi Cultură(R.I.S.C.), prin cele 21 de Rezoluţii anuale adresate întregii românităţi. Ca vicepreşedinte al Ligii Culturale şi membru fondator al Congresului am consolidat Mişcarea ca factor permanet de afirmare identitară a românilor de pretutindeni.
[7] Yehzekel Dror, politolog israelian, analist al globalismului galopant care a emis sintagma „statelor nebune”.
[8] A. Toffler, Opere citate, pg. 288
[9] Gabriel Andreescu, Adrian Severin „Un concept românesc al Europei federale” în„Reinventând Europa”, perspective româneşti, pg. 12
[10] Hellen Wallance „The instituţional setting : Five variations on a Theme” , în „Policy making in the European Union”, 4 Edition, Oxford University Press, 2000, pg. 6
[11] Cu referire la afirmaţiile administraţiei americane, în disputa cu liderii europeni opozanţi ai războiului pentru înlăturarea lui Sadam Hussein.
[12] David Robertson „The Penguin Dictionary of Politics”, penguin Book, London 1993, pg. 404
[13] Michael Rush, „Politics and Society. An introduction to political sociology”, Practice Hall, New York, 1992, pg. 35
[14] Michael Rush, Opere citate, pg.37
[15] Jurgen Habermas „Gelahmte Politik”, Der Spiegel nr. 23/1993, pg.55
[16] Ralf Dahrendorf, „Uber Deutschlande Rolle der Welt”, Der Spiegel, nr. 3/ 1993, pg. 22
[17] Marko Belo, Alocuţiune rostită cu ocazia simpozionului internaţional „Minorităţile naţionale, factor de echilibru în procesul democratic „, sub egida Ministerului Informaţiilor Publice şi Centrului European pentru Studii de Securitate G. C. Marshal, 20 mai 2003, Palatul Parlamentului, Sala I. C. Brătianu
[18] După Grigore Iulian „Geopolitica şi sociologia integrării europene, teorii şi doctrine”, în revista Euxin, nr. 1-2/1997, pg. 137.
[19] Dieter Blumenwitz, „Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare a conflictelor”, revista Strategii XXI, nr. 3/1998, Ed. AISM, pg. 36-38.
[20] În „Ziarul ” din 2 mai 2003, pg 3, interviu „Exclusivitate”, de Cristian Unteanu
[21] Idem 57, pg. 140
[22] Termen prin care dăm o anume semnificaţie tendinţei unor grupuri fără personalitate creativă, sau fără valenţe competitive de a se declara „minoritate” pentru a beneficia de o anume discriminare pozitivă, exploatând pervers conceptul de moderaţie şi toleranţă socială

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Naţionalismul ca atitudine politică 2

„Unde-i multă lumină, e şi multă umbră”. (Johann Wolfgang von Goethe)

„Naţionalismul transformă în principii sau în programe devotamentul faţă de naţiune”[1]. În acest sens el conţine o dimensiune diferită faţă de simplul patriotism, care poate fi asimilat cu devoţiunea, ataşamentul faţă de ţară sau naţiune, fără însă să producă un proiect de acţiune politică. Trebuie însuşită distincţia între naţionalismele particulare, care nu implică o abordare politică generală şi principiul universal al naţionalismului. Majoritatea „naţionaliştilor” au un program pentru propria lor naţiune dar neglijează abordarea nediscriminatorie în relaţie cu nevoile similare ale altei naţiuni. Aşa se explică de ce „naţionalismul” de tip specificat, individualizat a fost asociat formei unui vas fără conţinut, golit ideologic, plin de rezistenţă dar în acelaşi timp şubrezit de propriile izolări.

După E.J. Hobsbawm[2] „naţionalismul este un program politic” şi ca formă de manifestare politică este de dată istorică recentă. Naţionalismul înţeles de Hobsbawm nu poate fi disociat de existenţa statului naţional, care pune în practică controlul modelului într-un teritoriu pe cât se poate de continuu, cu graniţe bine definite, locuit de o populaţie omogenă. Ideea este regăsită la G. Mazzini[3] care cu a sa formulă „un stat pentru fiecare naţiune şi întreaga naţiune într-un singur stat” a configurat programul politic al naţionalismului utopic. Spunem utopic pentru că nu putem nici măcar astăzi, după o refărămiţare a conglomeratelor statale europene, sau chiar din studiul locaţiei celor 195 de entităţi politice suverane şi independente existente în lume, să găsim un singur exemplu care să reziste condiţiei etnolocaţiei omogene.

Pentru aprofundarea teoriei naţionalismului ar trebui să iniţiem mai întâi de toate un proces de cunoaştere a societăţilor în care a apărut. O distincţie clară între procesul social şi instinctul etnic trebuie făcută cu necesitate. Apreciem că nici limba şi nici etnicitatea nu au fost esenţiale pentru producerea naţionalismului originar, păstrat ca manifestare contemporană cel mai bine, după părerea noastră, în sânul societăţii americane. Naţionalismul liberal clasic al sec. XIX a fost chiar opusul oricărei încercări de a găsi identitatea de grup în separatism şi izolare, destul de la modă astăzi. Naţionalismul incipient îşi propunea să extindă scara valorilor sociale, politice şi culturale, unificându-le prin idealuri naţionale şi scopuri lucrative comune, inclusiv cele pendinte de securitatea grupului. Aşa se poate explica de ce mişcările de eliberare naţională din ţările lumii a treia au preluat în termeni politici atât ideile liberale cât şi pe cele tradiţionale sau revoluţionare, toate la un loc fiindu-le foarte convenabile.

Naţionaliştii anticolonialişti au respins curentele secesioniste reprezentate fie de „tribalişti” fie de „comunişti” sau alte identităţi fragmentare ideologic sau religios create, catalogându-le ca „antinaţionale”. În această fază a întemeierii conceptului care dădea consistenţă naţionalismului, etnicitatea (rasa) nu avea nici un rol sau temei programatic. Este corect să semnalăm excelenta idee că „naţionalismul ţine de teoria politică, etnicitatea de sociologie sau antropologia socială”[4] iar abordările care condiţionează un concept de altul acceptând doar etnonaţionalismul, trebuie respinse ca fiind construcţii din premise false. Sunt suficiente motive prin care naţionalismul ar putea fi tentat să se identifice cu rasa, fie şi numai pentru a-i asigura parcursul istoric al unei genealogii care îi întregeşte legitimitatea. Dar esenţa politizării etnice nu este una instrumentală. Retragerea din masa socială majoritară în cea de grup cu identitate în formare nu este neapărat politică. Poate fi chiar rezultanta unei anomii sociale, efect al unei administraţii proaste sau al unei alterări dirijate de origine publică. În aceste condiţii putem fi martori la cum se inventează grupuri care se ascund sub denumiri pseudoetnice mascându-şi motivele politice. Însă este de bun simţ să acceptăm ca inevitabilă structurarea conotaţiei politice şi în etnicitate. Din acest moment putem avea acces la explicaţia deturnării naţionalismului originar, dar mai ales la stâlcirea sensului progresist semantic şi atribuirea unor conotaţii peiorative, incriminatoare. Avem exemple şi din istoria apropiată dar şi din cea recentă.

Anumiţi indivizi josnici, dintr-o anume etnie se dedau la jafuri, crime şi violuri asupra familiilor sau bunurilor celora care erau pe front. În Serbia, în Ungaria, România sau chiar Ucraina. Faptul că au fost trimişi în lagăre de concentrare, ca urmare a comutării pedepsei cu moartea în cea cu muncă forţată, este răstălmăcit mai nou ca fiind de conotaţie rasială şi etnică. Dacă unii din asasinii economici ai unor ţări devenite sterile, bandiţi cu ştaif şi gulere albe devalizează miliardul de dolari sau sutele de milioane de euro prin tranzacţii transnaţionale, acuzaţi şi condamnaţi fiind, se invocă politica antietnie din care fac parte, ca fiind cauza acţiunii penale împotriva lor. Şi cred că este suficient de relevant pentru a susţine existenţa şi practicarea unor tehnici de subminare a valorii dar şi a responsabilităţii apartenenţei etnice sau naţionale.

Din cele arătate mai sus, explicat prin evoluţiile invocat europene, naţionalismul, după cum am putut sesiza, este trimis în confuzie, ba chiar a devenit decadent. Majoritatea politologilor de azi, consideraţi de unii autori „o specie de ideocraţi care au înlocuit vechii comisari comunişti”[5]identifică naţionalismele cu extremismele, sau le reduc la exprimări xenofobe, izolaţioniste şi antisemite (antievreieşti). Falsul vine tocmai din sofismul structurat în teorie prin care etnicismul politizat, cu manifestările sale preponderent emoţionale, substituie funcţia socială a naţionalismului. Nu naţionalismul este cel care respinge „străinul” sau îl alungă pe „evreu” ci primitivismul şi subculturaţia unor produse sociale degradate care fac din condiţia lor etnică, argument de explicaţie a unor neîmpliniri majore. Miroslav Hroch[6] a încercat să răspundă la această deviaţie gravă căutând cauzele în procesele de destructurare socială şi distrugerea reperelor de identitate. Concluzia cade ca o sentinţă : când societatea eşuează, naţiunea apare drept ultima garanţie. Când naţiunea se dezintegrează, grupul etnic este ultimul colac de supravieţuire.

În subcapitolul precedent am încercat, prin recurgere la evoluţia istorică a naţiunii, să extragem necesitatea obiectivă a existenţei ei, într-un dialog paralel de argumente. Dacă naţiunea este o structură organică a existenţei umanităţii naţionalismul nu pare a se fi manifestat politic decât pentru apărarea şi promovarea ei din interior, ca act de voinţă colectivă exprimată prin clasa elitelor autohtone. De la acest enunţ putem să distingem cel puţin patru forme de manifestare ale naţionalismului:

– Naţionalismul aristocratic, care atrage atenţia că democraţiile deviante sunt produsul degradării Politeei (cetăţii) şi sfârşesc, după cum arată Aristotel, în dictatură sau anarhie.
Adept al naţionalismului aristocratic, H.S. Chamberlain[7] avea să sesizeze necesitatea reprezentării calificate a unei comunităţi. Democraţia conceptuală asigură dreptul de a fi părtaş la deciziile care te privesc. A lua parte nu înseamnă implicit şi a rezolva sau a dispune modul de rezolvare. Se poate crea doar spaţiul mediatic al iluziei prezenţei în problemă. Nimic mai mult. Democraţia participativă este sortită eşecului pentru că nu există garantul expertizei calificate pentru producerea acţiunii. Necesitatea prezenţei Celui Care Ştie este rezolvată de când lumea şi pământul de Omul de Merit. Degeaba ai puterea dacă nu ştii ce să faci cu ea, pare să spună pe la sfârşitul secolului XIX diplomatul Louis Legrand, membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a Franţei: „în mânuirea intereselor superioare, omul politic trebuie să se inspire, înainte de toate, de ceea ce este permanent în ele…

Mulţimile au adesea vederi scurte, uri sau simpatii oarbe, lăcomii egoiste, porniri nesocotite şi cu atât mai violente. E foarte mare ispita pentru unii de a încuraja asemenea mulţimi; căci ei sunt siguri de o recoltă de succese uşoare pentru sine; dar astfel ei prepară ruina patriei […]. Numai din această conştiinţă de răspundere mereu prezentă în mintea sa, omul politic poate scoate înţelepciunea, curajul, dezinteresarea şi mărimea de suflet care caracterizează pe conducătorii statelor”[8]. Este mai mult ca oricând explicabilă sugestia lui Alvin Toffler[9] că este nevoie de o resetare a conceptului de democraţie. El propune încă neînţelesul vot semidirect, tocmai pentru a respecta principiul universal participativ cu cel al preluării voinţei majorităţii de către cei care devin lentile focalizante ale voinţelor şi aspiraţiilor. Dacă este să dăm crezare unei legende legată de Pericle atunci se merită amintită presupusa sa replică dată Agorei: „m-aţi chemat, m-am supus, am venit, v-am ascultat, m-aţi ales. Acum că sunt ales, vă cer să mă ascultaţi şi să vă supuneţi”. În fond aceasta este esenţa conducerii popoarelor. În rest este, dacă nu eşec, cu siguranţă anarhie.

La români, naţionalismul aristocratic a fost eminent reprezentat de A.C. Popovici[10]. El aprecia că însăşi „naţionalitatea” este un rang nobiliar prin faptul că se ridică la superioritatea „conştiinţei de entitate şi identitate propuse în varietatea omenirii”[11]. Invocându-l pe Paul Janet[12] care avea îndoieli asupra „necesităţii unei aristocraţii într-o ţară liberă”[13] A.C. Popovici avea să formuleze într-o accepţiune precursorie lui Vifredo Pareto[14], utilitatea socială a elitelor: „un regim de libertăţi şi de simplu control pentru popor, nu poate exista decât cu o singură şi hotărâtoare condiţiune: ca să fie mereu condusă de aristocraţie. După cum orice aristocraţie guvernamentală « pură » şi contrară poporului a fost, este şi va fi un abuz care o ruinează şi pe ea şi vatămă adesea şi statul, tot astfel o democraţie « pură », în continuă luptă contra clasei conducătoare, contra « aristocraţiei» se omoară pe sine însăşi dar ruinează şi statul şi dizolvă şi poporul”[15].

– Naţionalismul de tradiţie americană sau wilsonian, presupune ideea convieţuirii cu norme democratice largi, apelând la codul de norme, adesea punitive pentru apărarea principiului. N. Iorga şi D. Gusti au promovat în viaţa românească acest model, din păcate suprapus pe o perioadă în care naţionalismul etnic şi demagogic făceau ravagii în Europa. Ne luăm îngăduinţa să tratăm conceptul wilsonian, îmbogăţit de teoria relativ recentă a anilor de sfârşit secol al XX-lea ca precursor al naţionalismului modern şi să-l anunţăm ca proiect pilot în abordarea pan europeană a secolului al XXI-lea. Naţionalismul american modern poate fi suprapus cu însăşi creearea societăţii americane. A încerca aşadar, să explicăm modelul european prin cel american şi invers, este o eroare ştiinţifică gravă.

Expansionismul colonizării pe teritoriul „Lumii Noi” a impus reguli noi. Într-un mediu ostil, noii veniţi nu aveau decât o şansă: solidaritatea şi creearea unui sistem de protecţie comună, depăşind astfel toate diferenţele puritane, hipertradiţionale ale locurilor de unde emigraseră. Sinteza naţională americană a fost posibilă din acea „juxtapunere de grupuri neengleze, ocupând o vale sau o mică aşezare şi trădând multe reflectări ale hărţii Europei în varietatea lor”[16]. Solidaritatea din necesitatea supravieţuirii a făcut oamenii toleranţi şi optimişti cu o puternică înrădăcinare în prosperitatea materială. Tocmai această tendinţă a identităţii de grup a putut să transforme democraţia lui Jefferson[17] în republicanismul naţionalist al lui Monroe[18] şi în democraţia naţională a lui Andrew Jackson[19]. Naţionalismul american, în ciuda unor aparenţe răutăcios întreţinute, nu susţine secesionismul pentru că mobilitatea populaţiei îngroapă irezistibil localnicismul[20]. Noi spunem că Willsonismul[21] este expresia în modernitate a ceea ce se întâmplă acum pe continentul european, cu predilecţie în spaţiul Schengen, doar cu referire la autohtonii europeni.

– Naţionalismul organic comunitar şi creştin îşi găseşte rădăcinile în teoria şi ideologia germană a „Gemeinschaft”-ului(comunităţii). Dezvoltând conceptul conştiinţei sociale, Karl Haushofer[22] avea să se reîntoarcă la manifestarea preponderent instinctuală a comunităţii atunci când se pune în balanţă spaţiul de existenţă. În cazul manifestării organiciste, nu atât „topirea” unei frontiere este simbolul ameninţării cât agresiunea spirituală care descompune identitatea originilor indivizilor[23]. Rădăcina acestui instinct organic este identificată la Haushofer în „instinctul şi intelectul originii”, fixat antropologic prin mit, oralitate şi cutumă dar care se cere educat şi cultivat.

– Naţionalismul civic, cu punct de plecare în revoluţia franceză, se constituie în jurul ideilor „voinţă generală” şi „patrie mamă”, ca organon al democraţiei. Civismul francez a practicat identitatea prin libertatea individuală. Proprietar al libertăţii poţi avea acces la egalitate pe măsură dezvoltării meritului şi valorii naturale. Pentru „mustăţile lungi” Napoleon nu era „domnule general” ci „cetăţene Bonaparte” distrugând astfel orice barieră convenţională a devenirii individului sau de trasare a unor limite convenţionale. Egalitatea în drepturi nu înseamnă practicarea egalitarismului. Egalitatea înseamnă accesul neîngrădit la şansa de a te manifesta conform resurselor proprii, nu doar ca individ ci şi ca naţiune. Aceasta este substratul filosofic al aforismului lui Napoleon: „în sacul fiecărui soldat stă bastonul de general”. Credem că nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că astăzi civismul european este urmarea unei impuneri în planul conştiinţei publice a sintezei dintre organicismul german şi liberalismul francez. Dacă tratatul franco-german (22.01.1963) a deschis calea rolului Europei în lumea de astăzi, nu este departe vremea când, o altă sinteză, de data aceasta extinsă la nivelul entităţilor naţionale compatibile prin civilizaţie, va determina apariţia unui nou mod de viaţă, o nouă organizare a unei părţi din umanitate. Umanitatea europeană! Înţelegem să subliniem că nu ne putem limita la o singură abordare, la o difuzare preconcepută de definiţie tipologică a naţionalismului. Nu putem vorbi despre un singur fel de naţionalism, nici din punct de vedere istoric, nici sociologic şi nici ideologic. Mai mult chiar, extinderea ideii organiciste prin intermediul pan-modelelor speculative, face din naţionalismul originar promotorul unei noi formule de internaţionalism: pan germanismul, pan slavismul, pan americanismul, pan europenismul, care se răzbună într-un fel, nimicind toate manifestările de naţionalism autentic.

Câteva reflecţii edificatore

Nu numai prin finalul său cât mai ales prin „producţiile” sale în istoria umanităţii, secolul XX va rămâne secolul marilor contraste. Unul dintre cei citaţi de mine , prin antiteză l-a numit „secolul scurt”. Personal l-aş boteza prin însuşirea care l-a însoţit în toată scurgerea sa: „secolul tragic”. Un secol al marilor experimente sociale, a crimelor fără precedent, al asasinatelor în masă, toate făcute în numele salvgardării umanităţii. Aceasta este moştenirea primită de secolul în care trăim, plină de capcane încă ascunse, de noi stări dilematice, de alte şi alte confuzii întreţinute.

Secolul XX a fost un secol al tranziţiei omenirii dinspre despotism prin liberalism democratic, naţionalism socialist şi comunism totalitar, către integraţionalismul globalizant. Ştim că bolile trecutului nevindecate răbufnesc prin sechelele sale în cumplite recrudescenţe. Ce anume trebuie făcut pentru a capta energiile vitale ale mişcărilor naţionale şi a le dirija în sens constructiv evolutiv, rămâne marea provocare, şi pe mai departe a acestui prim sfert de secol al XXI-lea. Fenomenologia naţionalismului a fost grefată pe toate doctrinele politice ajunse în pragul falimentului social, astăzi rămase în criză de idei şi credibilitate. Liberalismul democrat a devenit naţional, socialismul german s-a transformat în naţional socialism iar comunismul lui Ceauşescu a devenit comunism naţionalist. Până şi democraţia românească, imediat de după 1989 avea ceva „original”, cu trăiri fecunde în instinctualitate etnică şi rasială.

Naţionalismul, oricum ar fi altoit are propriul său acoperământ politic. Fie că este de tip „integrat”, „întârziat” sau „insurecţional[24] naţionalismul moştenit din secolul XX rămâne o realitate fundamentală a conjuncturii politice mondiale, într-atât de mult încât până şi globalismul atotcuprinzător a început să ţină cont, să se adapteze acestei realităţi. Propovăduitorii noii ideologii, New-Age-ul modului de viaţă spălat într-o „baie de acid sulfuric”, după cum făcea referire Althusser[25] la marxismul întârziat francez, au început să înţeleagă şi să accepte că naţionalismul rămâne pe mai departe o dominantă a comportamentului societăţilor umane.

Naţionalismele cuprinse în mişcări originale sau imitative[26] au cunoscut exprimarea lor totalitară, imperialistă chiar, în cazul Germaniei şi Italiei care au imprimat cicatrici adânci în memoria colectivă a omenirii. A fost o mişcare politică orizontală care a înghiţit euforia naţională de către ambiţiile personale ale „Conducătorului”. Eşecul a fost dezastruos. Exprimarea moderată, ca în cazul Portugaliei lui Salazar sau Turciei lui Kemal Ataturk a permis coparteneriatul cu vocea civilă, cu idealul propăşirii în folosul „binelui comun” însoţit permanent de o disciplină expusă dintr-o zonă exterioară. Tipul superior, spiritualist, a generat o înaltă elevaţie a grupului de elite care a urmărit o reală recondiţionare morală a individului încercând să resintetizeze liberalismul romantic cu realitatea omului dependent obiectiv de colectivitate.

Naţionalismul spiritualist a încercat să facă o reconciliere între politică şi morală[27] fără de care se consideră încă şi astăzi că nu vom ieşi niciodată din marasmul economic, din incapacitatea politică, din erorile sociale, din târgurile şi nepotismele care devastează în mod iremediabil regimurile politice ale neobaronismului satisfăcut de sine însuşi. Naţionalismul spiritual occidental de astăzi, atât cât a mai rămas din el, încearcă să se salveze, paradoxal, prin ignoranţă, prin afirmarea nevoii de „uitare istorică”, chiar de inducerea acestei uitări. Trăind cu vinovăţia trecutului, lumea occidentală a autoritarismelor începutului secolului al XX- lea încearcă să se reconfirme printr-o nouă conştiinţă de sine. Creearea unei teorii artificiale însă, nu se poate adresa oamenilor reali. Naţionalismul european trăieşte o dramă, deloc singulară. El este negat prin uitare în acelaşi timp cu incantaţia sa în discursuri private.

Naţionalismul este din ce în ce mai prezent. În toate ţările, din cele mai conservatoare până la marile atlete ale mondialismului, orice mişcare politică îşi „drege” imaginea cu ideea naţionalismului. Ideile naţionaliste s-au păstrat şi se dezvoltă indispensabil pentru echilibrul social al vremurilor noastre în pofida multiplelor tendinţe de creare a structurilor supranaţionale. Tocmai această agresivitate ne-mai-întâlnită a propagandei progresist-globaliste, care nu doar că neagă valoarea naţiunilor ca entităţi istorice şi culturale ci conspiră brutal la dezintegrarea lor, produce o catalizare extraodinară a resurselor identitare şi o solidaritate „in corpore” a elitelor pozitive ale naţiunilor. Prezenta Mişcare pentru Europa Naţiunilor şi Libertăţilor cu grupul de reprezentare în Parlamentul European, vorbeşte de la sine. Oricât de mult s-ar bate monedă pe multiculturalism şi uniformism etno-rasial, memoriile colective nu pot uita că esenţele noetice, spiritul superior, sunt de sorginte gentilică, recte naţională, franjurile cosmopolite fiind doar coada colorata a „zmeului” jocului copilăriei noastre.

Tranziţia de la socialismul de stat la post marxismul globalizant a reuşit să reexperimenteze naţionalismul întregii Europe, reconfigurându-l ca fiind una dintre soluţiile cele mai promiţătoare pentru reînnoirea esenţelor politice contemporane.

General (r) Dr. Mircea Chelaru

SURSA : http://www.art-emis.ro/analize/5199-nationalismul-ca-atitudine-politica.html

Notă: Fragment din volumul „Naţionalismul şi Europa naţiunilor : despre patologia civilizaţiei europene”, autor Mircea Chelaru, publicat cu acordul Editurii Uranus, Bucureşti.

––––––––––––-
[1] Dicţionar de politică, Oxford, Ed. Univers enciclopedic, Buc. 2001, pg. 293-295
[2] Eric John Hobsbawm (1917-2012), istoric britanic, etnic evreu, adept al marxismului,. Lansează paradigma „lungul secol al XIX-lea” care a intrat în istoriografia modernă. Susţinător al totalitarismului de tip stalinist, este considerat unul din marii istoricii ai sec. XX. Reţinem din lucrările sale majore „Naţiune şi naţionalism, de la 1780: programe, mit, realitate” apărută în 1991, Cambridge University Press.
[3] Giuseppe Mazzini (1805-1872) – revoluţionar italian, conducător al mişcării pentru unitatea Italiei; republican, camarad cu Garibaldi.
[4] E. J. Hobsbawm, „Etnicitate şi naţionalism în Europa contemporană”, revista Polis nr.2/1991, pg.62
[5] Grigore Iulian, „Geopolitica şi sociologia integrării europene : teorii şi doctrine”, în Euxin, Revista de sociologie, geopolitică şi istorie, nr.1-2/1997, pg.136
[6] Miroslav Hroch este un teoretician al politicilor publice din Cehia. Ca profesor la universitatea din Praga a abordat teoria formării naţiunilor, îndeosebi a naţiunilor mici în cele trei faze: A, B, C. L-am remarcat aici pentru că este foarte aproape de constituţia fenomenului în Ţările Române.
[7] Houston Stewart Chamberlain, „Die Grundlagen des Neunzehnten Jahrhunderts”, 1889, Ed. VI, vol. II, pg. 817. Această lucrare a devenit referinţă majoră a mişcării pan-germanice de la începutul sec. XX şi a constituit sursa ideologică fundamentală de mai târziu a politicii rasiale naziste şi a antisemitismului de stat. În Dicţionarul Biografiilor Naţionale de la Oxford este catalogat ca „scriitor rasialist”, bineînţeles din accepţiunea viziunii retroactive istorice.(p.m.d.v.)
[8] Louis Legrand „L’ idee de Patrie” , Paris 1897, pg. 235
[9] Alvin Tofller, eseist şi publicist american, un analist strateg al viitorului, exprimă opinia schimbării acestei lumi, din punctul meu de vedere cel mai bine în „Război şi antirăzboi – spravieţuirea în zorii scolului XXI”. Civilizaţia eşuată a acestei arhitecturi mondiale va duce umanitatea către autodistrugere iminentă. Soluţia constă în găsirea soluţiilor de supravieţuire, iar în concepţia mea, supravieţuirea nu poate fi la îndemâna individului, ci a naţiunilor prin solidaritate. Bucuria de a-l fi întâlnit în State este acoperită de tristeţea plecării sale în 16 august 2016.
[10] Bănăţeanul A.C. Popovici este una dintre marile personalităţi ale românităţii din secolul trecut, afirmat în perioada dualismului austro-ungar, autor emblematic pentru ştiinţele politice şi analizele despre naţiune. Născut la 4 octombrie 1863 la Lugoj. Urmează facultatea de medicină din Viena iar după transferul său la Graz, urmează şi cursurile de ştiinţe ale politicii. Se remarcă în lupta de emancipare naţională fiind autorul „Replicii la Răspunsul studenţilor maghiari. Memoriul studenţilor din România”, pentru care a fost condamnat la patru ani închisoare de autorităţile maghiare. După emigrarea în România, revine în 1912 la Viena unde devine un apropiat coaborator al Principelui Franz-Ferdinand susţinând oportunitatea creerii unei Austrii federative în interiorul căreia fiecare naţionalitate să-şi guverneze soarta. Lucrarea sa „La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie” a fost folosită de delegaţia română la Conferinţa da Pace de la Paris. Nu va trăi bucuria Marii Uniri pentru că la 10 februarie 1917 avea să părăsească această lume. A rămas însă aceastră zestre a credinţei sale: „Naţionalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobiliar al meritului său; al valorii sale din trecut şi prezent; e singura sa distincţiune faţă de alte familii naţionale, faţă de triburi, seminţii şi neamuri; e unică sa pavăză în lupta între popoare… e conştiinţa sa că e o naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de fiinţe, de animale sociale”
[11] A.C. Popovici „Naţionalitatea e o nobilime” în „Naţionalism sau democraţie”, Ed. Albatros, Buc. 1997, pg. 371
[12] Paul Janet (1823-1899), filosof francez de orientare spiritualistă.
[13] Paul Janet „Histoire de la Science Politique dans ses rapports avec la morale”, vol II, pg.378-379
[14] Vilfredo Federico Damaso Pareto (1848-1923), sociolog şi membru al şcolii de la Laussane, cel care avea să emită „Tratatul de sociologie generală” publicat în 1919,
[15] Al. Popovici , cap. „Nobilimea Naţională” din „Naţionalism sau Democraţie”, Ed. Albatros, Buc. 1997, pg. 386
[16] Cf. M. Ridge şi R. A. Billington , „American Frontier Story. A Documentary History of Westward Expansion”, Holt, Rinehart and Winston, N. York, 1969, pg.15
[17] Thomas Jefferson, (13.04. 1743 – 04.07. 1826) cel de al treilea preşedinte al S.U.A.(1801-1809) autor al Declaraţiei de Independenţă(1776), poate unul dintre cei mai influenţi dintre „părinţii fondatori”.
[18] James Monroe ( 1758-1831) a fost cel de al cincilea preşedinte al S.U.A.(1817-1825); este autorul doctrinei care-i poartă numele, prin care a limitat drastic procesul de colonizare şi amestecul europenilor în treburile Noului Continent.
[19] Andrew Jackson, (15.03. 1767 – 08.06. 1845), ofiţer şi om de stat, fondatorul Partidului Democrat, este al şapte-lea preşedinte al S.U.A.(1829-1837). Este autorul celor mai mari dislocări de populaţii indigene cunoscute în istoria americanilor şi unul dintre cei care au pus în opozabilitate politică „omul simplu” cu „aristocrația coruptă” plasându-se evident de partea celui dintâi.
[20] Înţelegem prin acest termen propus de noi, atitudinea statică a unor indivizi şi grupuri de populaţie, legătura discriminantă cu locul de baştină şi atitudinile de suspiciune pe care le manifestă în contact cu străinul sau chiar cu cei dintr-o vecinătate apropiată.
[21] Vezi şi (1). Thomas Woodrow Wilson (1856-1924), al 28-lea preşedinte al S.U.A. (1913 – 1924), membru al Partidului Democrat. Politica activismului în relaţiile internaţionale a fost denumit „wilsonianism”, fiind unul dintre cei mai activi în Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, coautor al fondării Ligii Naţiunilor. În particular pentru România, doctrinei şi principiilor sale datorăm realizarea şi recunoaşterea internaţională a României Mari.
[22] Karl Haushofer (1869-1946) este întemeietorul recunoscut al geopoliticii germane. Adept al şcolii organiciste a lui Ratzel şi Kiellen a pus bazel conceptului de „spaţiu vital”(lebensraum) pentru etnicitatea omogenă germană. Concepe axa geopolitică Berlin-Moscova-Tokio (Drang nach Osten) care în ciuda diferenţelor ideologice şi rasiale putea să regenereze puterea Germaniei în competiţia cu Marea Britanie şi SUA, la acea vreme mari puteri maritime şi comerciale.
[23] Karl Haushofer „De la geopolitique”, Paris, Fayard, 1986, pg.185
[24] Miroslav Hroch, „Social Precondition of National Revival in Europe”, Cambridge, 1985, pg.10-22
[25] Althusser Louis Pierre, n. 16 octombrie 1918, d. 22 otombrie 1990, filosof francez, adept al marxismului structural, de orientare comunistă, ideolog al neomarxismului de tip occidental. Lucrările sale „Citind Capitalul” (1970) sau „Filsofia şi Filosofia spontană a savanţilor”(1974) l-au plasat în disputa dintre stalinişti şi maoişti, el însuşi dezicîndu-se în cele din urmă prin articolele „Criza marxismului”. Notă cu trimitere la Marxism Today trans. Grahame Lock, octombrie 1972, pp. 310-18 și noiembrie 1972, pp. 343-9; cu revizuiri în Eseuri în auto-critică trans. Grahame Lock (Londra: Verso, 1976), pp. 33-99;
[26] Faust Brăescu „Doctrine politice, filosofie şi politică socială”, vol.II, Ed. Majadahonda, Buc., 1999, pg.154
[27] Exprimările spiritualiste poate cel mai puţin cunoscute prin forma lor de manifestare politică sunt de factură imitativă. Aceste forme au generat mişcări bine intenţionate, orientate către minima bunăstare a celor năpăstuiţi de soartă. Între altele putem aminti doctrina lui C. Z. Codreanu şi A.C. Cuza în România, Mişcarea Rexistă a lui Degrelle în Belgia, Mişcarea lui Doriot şi a lui Deat în Franţa, Mişcarea lui Kisling în Norvegia şi chiar Justiţialismul de mai târziu, al lui Peron în Argentina

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE | Lasă un comentariu