EXPERIENŢE ÎN CASTELUL IULIEI HASDEU…

Reclame
Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

VIAȚA CĂRȚILOR: VĂ AȘTEPTĂM LA BIBLIOTECA CENTRALĂ (20.09.18)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Teşu Solomovici – „Mareşalul Ion Antonescu. O biografie”

„Intr-un fel îi datorez viaţa maresalului Ion Antonescu şi, ca mine îi datorează lui Antonescu viaţa aproape toţi evreii din vechiul regat !”. (Teşu Solomovici)

„În autograful pe care mi l-a oferit pe cartea sa « Mareşalul Ion Antonescu. O biografie », lansată la târgul de carte Gaudeamus 2011, Teşu Solomovici scrie că-mi dăruieşte « această carte de istorie naţională şi suflet ». Poate că aceste cuvinte exprimă cel mai fidel nu numai motivaţia scrierii ei, ci şi a publicării ei, deşi foarte mulţi conaţionali l-au sfătuit să nu se aventureze în această rememorare istorică, plină de răni încă nevindecate, sau niciodată vindecabile. Acad. Răzvan Teodorescu numeşte această ultimă realizare a scriitorului Teşu Solomovici « o carte aşteptată », despre « un personaj tragic, aducând o parte de dramă în devenirea propriului popor pe care l-a iubit incontestabil ». În « Cuvântul autorului », Teşu Solomovici încearcă să explice această adevărată aventură scriitoricească, materializată printr-o carte care a născut controverse încă înainte de apariţie şi care nu se vor opri prea curând, nu numai prin lipsa unei cărţi biografice despre mareşalul Ion Antonescu, care să fie doar începutul unor expediţii istorice într-o perioadă care a produs durere şi ură, dar şi prin drama trăită de cel căruia i se destinase misiunea istorică de a « spăla ruşinea cedării fără luptă a unor teritorii naţionale şi de a le reuni la trupul ţării (Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina) » şi care chiar în ultimele clipe ale vieţii sale, înainte de a fi executat, şi-a trimis gândurile către propriul popor: « Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea ».

Teşu Solomovici ne prezintă un Ion Antonescu dominat de dorinţa de a-şi servi patria, de a se pune la dispoziţia istoriei, dar şi stăpânit de dezgust împotriva celor care, « fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă, dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam ». Este atacat prin diferite mijloace, unele mai odioase decât altele, dar rabdă, îşi înfrânge revolta, iar explicaţia o avem tot de la omul Ion Antonescu: « Cum de nu mi-a sărit încă creierul în ţăndări şi cum de nu am pus şi mâna pe armă? Nu am făcut-o fiindcă Dumnezeu m-a dotat cu răbdare şi cu putere de dominare fără margini. M-a ajutat şi constituţia mea, cât şi faptul că atunci când, tânăr fiind, mi-am făcut cultura clasică, am învăţat şi am reţinut de la filozofii greci că în viaţă învinge numai cine ştie să rabde, să sufere şi să aştepte. Rabd, sufăr şi aştept şi am convingerea că voi învinge. Să punem deci degetul, cu curaj, pe adevărata rană, iar nu pe consecinţele ei ».

Nici în scrisorile trimise celor apropiaţi, aşa cum este doamna Elena Petricari-Davila, fiica celebrului dr. Carol Davila, nu este Ion Antonescu mai puţin atent cu sentimentele lui pentru Ţară, dar şi pentru Monarhie, pentru Tron: « Dar pentru că mi-aţi făcut rara şi mai ales atât de greu de preţuita cinste să faceţi aluzie şi la sufletul meu, îngăduiţi-mi să-l deschid, ceea ce, vă asigur, mi se întâmplă foarte rar – pentru o clipă. Împreună cu patria noastră, el a constituit şi va constitui pentru mine singurile altare înaintea cărora au îngenunchiat, fără rezerve şi fără condiţii, gândirea şi energia mea. Aceasta fiindcă sufletul meu, vreau să-l redau, când va veni ceasul, tot aşa de curat cum l-am primit şi Patria fiindcă doresc să o văd, înainte de a muri, înălţată, respectată şi temută. Nu poate fi om, în această ţară, care să fi servit Dinastia cu mai multă dragoste, cu mai mult devotament, mai necondiţionat şi cu mai mult spirit de sacrificiu ca mine. Cât mine da, trebuie să fie mulţi, dar mai mult ca mine nici unul, fiindcă la baza devotamentului meu nu a stat nici un interes egoist, absolut nici unul ».

Înainte de intrarea României în război alături de Germania, Ion Antonescu are o activitate intensă pe plan diplomatic şi militar. Deşi la întâlnirea din 12 iunie 1941, de la München, Hitler îi propune lui Antonescu doar o colaborare a României la războiul împotriva U.R.S.S., fără a-i dezvălui data atacării Rusiei, Ion Antonescu răspunde că doreşte să lupte încă din prima zi şi că « România nu i-ar ierta niciodată generalului Antonescu să lase armata română să stea cu arma la picior în timp ce trupele germane din România merg împotriva ruşilor ». Desigur, propunerea lui Hitler era una şireată, sentimentele lui Antonescu faţă de vecinul de la răsărit erau cunoscute, iar dorinţa acestuia de a dezrobi teritoriile româneşti anexate de U.R.S.S. în 1940 era mai mare decât oricând: « Pământurile unui neam sunt părţi din sufletul lui şi nimeni nu poate şi nu are dreptul să le uite sau să le trădeze, fără a-şi trăda propriul lui suflet de român » (aşa cum au făcut-o Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Severin şi Petre Roman prin criminalul Tratat cu Ucraina ratificat în 1997 şi rămas neschimbat până astăzi – n.n. I. M.). În noua calitate de Comandant suprem al forţelor româno-germane aflate în nord-estul României, Ion Antonescu inspectează trupele din Moldova şi intrarea României în război se produce în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 cu celebrul ordin « Ostaşi, Vă ordon, treceţi Prutul! ».

Imediat încep să sosească pe adresa lui Ion Antonescu telegrame de felicitare. Regele Mihai I îi telegrefia în seara zilei de 22 iunie 1941 generalului Ion Antonescu: « În clipele când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei, pentru a reîntregi Sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către Domnia Voastră, domnul General, şi către Oştirea Ţării. Vă sunt recunoscător, domnule General, pentru că numai prin muncă, tăria şi străduinţa Domniei Voastre, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună ». Patriarhul Nicodim şi Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, erau alături de generalul Ion Antonescu. Dr. Wilhelm Filderman, preşedintele evreilor din România, îl felicită pe Antonescu şi-l încurajează în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. « Acum – se scrie în acea telegramă trimisă de liderii evrei – când glorioasa armată a ţării este mobilizată pentru a recucerii provinciile pierdute, într-un gând şi o simţire, populaţia evreiască vă roagă să binevoiţi a-i reda onoarea de a-şi apăra ţara ».

Desigur, se pot scrie încă multe cărţi despre Ion Antonescu, dar ceea ce a reuşit Teşu Solomovici este demn de toată lauda. Este o carte scrisă cu curaj, cu atentă documentaţie, cu pasiune pentru Adevăr, despre o perioadă încă insuficient cunoscută, o perioadă asupra căreia istoricii refuză să se aplece. Este o carte care se adresează atât celor care văd în el un devorator de evrei, cât şi celor care încă îl aşază pe soclul cuvenit unui erou al neamului său. Teşu Solomovici nu ascunde faptul că a scris această carte din dorinţa de a spune adevărul. Sau este şi o carte prin care autorul vrea să-i mulţumească celui care i-a salvat viaţa” (Ion Bădoi).

Viaţa lui Ion Antonescu, scrisă de un evreu

Practic, Am început să scriu la această carte imediat după 1989, deci a durat aproape două decenii. Volumul a fost gata demult, dar, din cauza sfaturilor „tovărăşeşti” şi anumitor presiuni, am tot întârziat s-o tipăresc. Mărturisesc sincer o anumită teamă, pentru că ştiu sigur că această carte va displăcea conaţionalilor mei şi anumitor categorii de români. În general, există o falie între marii istorici ai României şi istoricii evrei, în ceea ce priveşte felul de a-l percepe şi de a-l analiza pe conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu. Această falie este alimentată şi adâncită de faptul că unii văd în el doar un monstru, animat de o ură bolnavă faţă de evrei, iar ceilalţi îl privesc ca pe un erou absolut al lumii româneşti. Practic, ar trebui să existe o linie de mijloc, pentru că niciodată Antonescu nu va putea fi exclus din istoria României şi niciodată nu va putea fi modificată statura sa în mentalitatea românească. Pentru că, dând ordin armatei române să treacă Prutul, Antonescu a răspuns unui deziderat popular românesc. Era un război prin care Antonescu încerca prin forţa armelor să repare o nedreptate istorică făcută pe plan diplomatic, răspunzând unui act vizibil de agresiune al Moscovei roşii, prin raptul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord, care sunt vechi şi reale părţi din trupul României. În sensul acesta, Antonescu s-a înscris în mentalul românesc ca un erou.

Am descoperit documente importante care atestă rolul primordial pe care l-a avut Ion Antonescu în campania militară a trupelor româneşti împotriva armatei maghiare şi ocuparea Budapestei. Am fost surprins cum această campanie strălucit gândită şi executată de Ion Antonescu a fost lăsată în obscuritate, aproape uitată. Antonescu nu i-a stimat pe unguri şi îi acuza de toate uneltirile posibile împotriva neamului românesc. Fără să ţină seama de voinţa occidentală, el a făcut tot ce a fost posibil ca trupele române să continue ofensiva, să ocupe Budapesta şi să le dea ungurilor o lecţie dureroasă de neuitat.

Am fost surprins să constat din unele documente aproape necunoscute, cât de strânse erau legăturile generalului cu şefii Ambasadei Germaniei, în zilele premergătoare alungării regelui Carol al II-lea şi preluarea puterii, şi concomitent cu şefii Partidelor Istorice, Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu. La Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, unde fusese exilat de regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu nu era un izolat. Ofiţerul superior german Gerstenberg îl vizita asiduu şi împreună au pus la punct debarcarea regelui. După un S.O.S. lansat de Carol al II-lea, în drumul de la Mănăstirea Bistriţa la Palatul Regal, Antonescu a avut o întâlnire secretă cu Iuliu Maniu. Ei au discutat, desigur, despre debarcarea regelui. Cartea mea pune în evidenţă, puternic, acest aspect nou. Regele Carol al II-lea a fost păcălit de Antonescu; acesta nu a avut niciodată dorinţa să-l salveze pe rege.

Nici despre întâlnirea sa cu Şef-Rabinul Alexandru Şafran nu s-a ştiut nimic. L-am descoperit pe Vlad Davidescu, fiul colonelului Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al mareşalului. Nimic nu se mişca, nimeni nu avea acces la mareşal fără aprobarea lui Radu Davidescu. Fiul său mi-a relatat cum într-o zi Şef-Rabinul Alexandru Şafran a bătut la uşa casei lor şi colonelul Radu Davidescu a concretizat întâlnirea rabinului cu mareşalul. E o mărturie deosebit de importantă pentru că există istorici evrei care neagă existenţa acestor întâlniri. De altfel, mărturia fiului colonelului Radu Davidescu confirmă cele scrise de Marele Rabin Şafran în memoriile sale.

Am scris această carte în primul rând pentru că, paradoxal, dacă eu trăiesc, este pentru că la 13 octombrie 1942, Antonescu s-a împotrivit şi a anulat ordinul ca toţi evreii să fie predaţi naziştilor. La acea dată erau pregătite trenurile care trebuiau să faciliteze deportarea tuturor evreilor din România către Auschwitz. Şi Antonescu a spus : Nu! Spre turbarea naziştilor, care n-au avut ce să facă. Din acel moment, orice deportare a încetat. A fost un gest care a izvorât din legitimitatea lui de conducător al României şi din dorinţa de a demonstra că România nu este la cheremul Germaniei naziste. Volumul îl prezintă pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român şi militar care şi-a iubit enorm ţara. S-a crezut providenţial şi a realizat o serie de fapte mari, pe care România şi le va aminti, dar a comis şi greşeli.

Cartea deschide perspective noi şi în chestiunea „bolii misterioase” a mareşalului. Teşu Solomovici a pus pe masă toate versiunile posibile şi a observat interesul subiectiv al celor care au analizat aceste boli. În toţi anii războiului, pe perioade scurte sau mai lungi, mareşalul a suferit de boli mai mult sau mai puţin grave. Rapoartele privind starea sănătăţii mareşalului l-au îngrijorat pe Führer, care i-a trimis la Bucureşti pe câţiva dintre cei mai buni specialişti din Berlin şi din Viena. Hitler bănuia chiar că Antonescu era otrăvit, de aceea i-a trimis Conducătorului român propria sa bucătăreasă. Există două surse care s-au păstrat ca prin miracol: cele şase volume-folio cu Registrul istoric al guvernării lui Ion Antonescu şi cele trei volume-folio ale Jurnalului lui Ion Antonescu, ambele salvate de un arhivar care le-a ascuns atunci când toată Arhiva Antonescu a fost luată de ruşi, după căderea regimului antonescian. „Am bifat toate zilele când mareşalul nu s-a simţit bine, când era gripat, când a rămas acasă fiind suferind – ele sunt multe. Am făcut lista medicilor care l-au consultat şi l-au îngrijit. Foarte greu s-a putut stabili un dignostic”, spune Teşu Solomovici.

Adversarii lui Antonescu vorbeau cu satisfacţie de un sifilis vechi şi netratat, din tinereţe, înainte de Primul Război Mondial. În memoriile sale, fruntaşul legionar Şerban Milcoveanu îl citează pe Antonescu. Mareşalul ar fi spus că „demnitatea naţională îi interzice ca străinii să vadă că are sifilis”. Aşa că nu s-a tratat şi ar fi învins boala, prima oară, „prin voinţă”. Dar, în ianuarie 1941, înainte de războiul cu legionarii, sifilisul terţiar ar fi reapărut. „Evident, povestea aceasta este o invenţie a memorialistului care ar vrea să sugereze că dacă nu ar fi apărut reacţiile sifilisului terţiar, generalul Antonescu nu i-ar fi lichidat pe legionari. Nu, mareşalul nu a fost bolnav de sifilis. Cum a putut un om mereu cu temperaturi de peste 38 de grade să conducă ţara românească şi să fie comandantul sutelor de mii de soldaţi angrenaţi în teribilul război din Est, asta e o altă problemă”.

Fragment din cartea „Mareşalul Ion Antonescu – o biografie”

„Ca în mai toate şedinţele Consiliului de Miniştri, mareşalul se războieşte cu incompetenţa, cu specula, hoţia. Acum e şi mai vehement, pentru că hoţii au furat Armata. – Fură toţi, jidanii, germanii, românii, grecii, toţi puşi pe căpătuire!, strigă furios mareşalul. Uitaţi-vă la Malaxa, câştigă bani cu lopata de pe urma războiului, nu? […] Vreau să le mulţumesc în numele Patriei recunoscătoare, pentru că continuă să se bată. Lupta va fi lungă, lupta nu va fi pierdută. Să aibă credinţa în Cruce şi ochii la stindarde. Să fie siguri că niciodată un şef n-a putut fi mai alături şi mai mândru de soldaţii ei, cum sunt eu, mareşalul Ion Antonescu, de ei, şi nicio Ţară mai recunoscătoare faţă de luptătorii ei, ca a noastră faţă de ei”. Reuben Markham, un ziarist englez de la „Christian Science Monitor” transmitea ziarului său, imediat după execuţie, o versiune care va deveni legendară: „Când a venit clipa execuţiei, mareşalul însuşi a dat comanda plutonului de execuţie să tragă. Soldaţii s-au dovedit mai nervoşi decât el. […] Băieţii, aflaţi la câţiva metri de el, cu degetul pe trăgaciul armei, se uitau în ochii lui strălucitori, tremurau puţin. Când au tras, mareşalul a căzut, dar nu era nici mort, nici inconştient. Ridicându-se parţial, a întins mâna dreaptă către călăi şi a strigat: «Trageţi din nou, băieţi, trageţi!». Ei bine, au tras iar şi iar, şi un ofiţer l-a răpus cu un focuri de revolver”.

Una dintre greşelile Mareşalului Antonescu este că a continuat războiul dincolo de Nistru, până în munţii Caucazului şi stepele Stalingradului. A ţinut alianţa cu Germania nazistă şi implicit a intrat în război nu numai cu Rusia sovietică, ci şi cu Statele Unite ale Americii, cu Anglia, Franţa, Canada, Australia, Noua Zeelandă, cu toată lumea democrată. Iar a doua greşeală este că a dat curs puseurilor lui antisemite, care au provocat multă jale pe uliţa evreiească. Vreau să mă înţelegeţi clar: nimeni nu este dator să-i iubească pe evrei. Dar nimeni nu are dreptul să le ia viaţa sau să semneze legi care să-i prigonească, să-i deporteze, să-i marginalizeze. Este exact ce a făcut Antonescu. Odată cu instaurarea la putere, el s-a înscris în curentul antisemit al epocii, care pornea de la Berlin, de la Hitler. Şi-a însuşit această ideologie antisemită, traducând-o în legi prigonitoare. Din acest moment, el a intrat în rândurile criminalilor de război. Nu evreii au inventat acest termen de „criminal de război”. Termenul a fost emis şi a intrat în discursul juridic de către tribunalul de la Nürnberg, care a judecat crimele naziştilor. Se ştie că procesul lui Antonescu din mai 1946 a fost o farsă, că a fost ilegal, că a fost condus din umbră de consilieri sovietici. Implicit, decizia de condamnare a lui la moarte este nedreaptă şi ilegală. Dar orice tribunal din lume care ar fi respectat litera legii n-ar fi putut să dea un alt verdict, care era consecinţa logică a înfrângerii naziştilor şi a victoriei Aliaţilor. De altfel, Antonescu se aştepta la acest verdict, iar singura lui dorinţă era să moară ca un soldat, adică să fie împuşcat de un pluton de soldaţi şi nu spânzurat ca tâlharii.

De-a lungul anilor, eu am intrat în dispută cu câţiva istorici evrei de frunte ai timpului, printre care şi Jean Ancel, socotit cel mai important istoric evreu al holocaustului din România. El nu-i iubea pe români, dar nu avea respect nici pentru evreimea română. Era de formaţie culturală bucovineană, iar evreii bucovineni nu au avut respect pentru lumea românească. Ei s-au socotit de cultură germană, ochii lor fiind aţintiţi spre Viena şi Berlin. Jean Ancel a dat curs acestui dispreţ faţă de România. El a subscris cu entuziasm acelei fraze emise de Hannah Arendt, o evreică din S.U.A., care a spus că România a fost ţara cea mai antisemită din lume. În scrierile lui, Ancel a vrut să dovedească acest lucru. Ori, să vezi România o ţară mai antisemită ca Germania lui Hitler sau mai antisemită ca Ungaria, Polonia sau Ucraina… Eu am atras atenţia asupra viziunii viciate a lui Ancel. El a mai făcut ceva ce un istoric cinstit nu face. A scris o carte despre Pogromul de la Iaşi, în care s-a străduit să demonstreze că Antonescu a fost iniţiatorul, conducătorul şi manipulatorul tuturor celor întâmplate la Pogromul de la Iaşi. Ceea ce este o prostie. Să-l acuzi pe Antonescu că ar fi manipulat ca un oarecare şef de bandă… Lui nu-i era deloc greu pur şi simplu să semneze un decret şi în 2-3 zile toţi evreii ar fi fost deportaţi. Nu trebuia să inventeze, să manipuleze, ca să fie omorâte câteva mii de evrei.

Deportarea evreilor într-o zonă pustiită de război – Transnistria – unde nu exista posibilitatea să se hrănească, să se cazeze sau îngrijire medical a fost o decizie gravă a lui Antonescu. Mulţi evrei au murit din cauza bolilor. Transnistria a fost transformată într-un fel de cimitir, nu numai al evreilor din Basarabia şi Bucovina, ci şi al evreimii din Ucraina şi din Transnistria. Se apreciază că ar fi între 180.000 şi 250.000 de evrei care au murit împuşcaţi de germani, de trupele române, de localnici sau de bandiţi, din cauza bolii, a foametei şi a lipsei medicamentelor.

Am avut un conflict îngrozitor cu Jean Ancel, pentru că în carte l-am citat pe Emil Cioran care a afirmat că Antonescu a salvat viaţa a cel puţin 600.000 de evrei români şi că ar trebui să existe un monument în Israel care să-i pomenească numele. Eu am publicat în ziarul „Ziua” o pagină întreagă cu aceste lucruri scrise de Emil Cioran. Şi am arătat că în Israel nu există nicio statuie a lui Antonescu. Nici nu e posibil acest lucru. Cioran era convins că dacă nu există, e o lipsă de recunoştinţă a evreilor faţă de omul care le-a salvat viaţa. Şi cu Cioran a avut loc o schimbare la faţă. El, din ardentul publicist pro-legionar, la maturitate a devenit mult mai înţelegător cu soarta poporului evreu.

Câteva fragmente din carte au fost publicate de-a lungul anilor. N-a existat un articol despre Antonescu şi Holocaust care să nu fie atacat violent mai ales de către istorici conaţionali. Discutând despre Antonescu, eu am emis sintagma „Holocaustului asimetric” din România. Am fost surprins să văd ce soartă a avut evreimea română din acei ani. Într-un fel au trăit evreii din vechiul regat (Transilvania de sud, Muntenia, Moldova, Dobrogea) şi evreii din Transnistria şi Transilvania de nord, ocupată de fasciştii unguri. Evreimea din Transilvania de nord a murit aproape în întregime în cuptoarele de la Auschwitz, evreimea din Transnistria a murit de foamete, gloanţe şi boli, iar cea din vechiul regat a rămas aproape în întregime în viaţă. Şi a avut posibilitatea să înveţe la şcoli evreieşti, a avut spitale şi chiar un teatru. Caz unic în istoria Europei ocupată de nazişti. Este un fenomen care se leagă de viaţa lui Antonescu şi eu am subliniat acest lucru. Cred că viziunea mea va stârni din nou controverse. Mă aştept din nou să fiu acuzat de negaţionism şi că vreau să-i ridic un monument lui Antonescu. Au fost presiuni ca această carte să nu apară. De aceea, vreme de opt luni de când e gata, n-am dat-o la tipar. Dar mi-am zis că o s-o public, orice s-ar întâmpla.

Eu chiar l-am întâlnit pe Ion Antonescu, pe când aveam zece ani… Locuiam pe strada evreiască din oraşul Focşani, iar la capătul acesteia era comenduirea militară. Spre sfârşitul războiului, după înfrângerea de la Stalingrad, Antonescu s-a gândit la o ultimă linie de rezistenţă a armatei române, pe linia Nămoloasa-Focşani-Galaţi. Acolo s-au construit multe cazemate, iar tatăl meu a fost concentrat la această linie. Noi, copiii, ne jucam pe stradă şi am auzit că vine Antonescu. Am fugit către coloana de maşini şi de motociclete şi l-am văzut coborând din maşină pe cel pe care îl cunoşteam din ziare. Şi mi s-a părut că, pentru o clipă, privirile noastre s-au intersectat. Am certitudinea că am scris o carte cinstită şi chiar dacă unora le va displăcea, sper că va fi apreciat efortul meu de a nu mistifica şi de a respecta adevărul”. (Teşu Solomovici).

Există multe noutăţi de ordin istoric despre viaţa personală a mareşalului în cartea mea, ele se referă la aproape toată existenţa mareşalului. De pildă, nimic nu se ştie de vizita pe care a făcut-o cuplul Ion şi Maria Antonescu la Piramide, în Egipt, imediat după ce s-au căsătorit. A existat o relaţie între Ion Antonescu şi Olga, frumoasa soţie a generalului Constantin Prezan, comandantul Armatei române? S-au păstrat scrisori scrise de unul altuia de cei doi, dar această relaţie nu a influenţat câtuşi de puţin cariera militară a lui Ion Antonescu. Am putea spune că Prezan nu a ţinut seama de cancanurile lumii, l-a preţuit enorm pe tânărul său colaborator, despre care se spunea că ar trăi cu soţia sa, i-a încredinţat misiunile cele mai importante, dar la grade l-a avansat cu încetinitorul. Poate tocmai pentru a nu se bârfi că a fost înaintat în grad la intervenţiile amantei. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Antonescu să intre într-un teribil conflict cu Guvernul şi comandanţii armatei atunci când mareşalul Prezan, pensionat, trăia, relativ, în mizerie.

Antonescu nu a fost complet imun la fascinaţia legionară. Fotografia cu Antonescu şi Căpitanul Mişcării legionare Corneliu Zelea Codreanu schiind împreună în Munţii Bucegi spune multe. Cei doi s-au întâlnit, dar asociaţia lor a fost „artificială”, nu „organică”, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, care i-a cunoscut bine pe amândoi. Generalul iubea „ordinea”, legionarii nu respectau Legea. Desigur, flirtul legionarilor cu generalul urmărea un singur scop, să înnobileze Legiunea cu înalta emblemă militară ce-o reprezenta Antonescu. Întâlnirile Antonescu-Codreanu nu au dus la niciun rezultat, deşi generalului îi plăcea Căpitanul. De succesorul Căpitanului, Horia Sima, generalul era oripilat. După lichidarea Rebeliunii legionare şi fuga lui Horia Sima, Antonescu s-ar fi exprimat că a scăpat de o mare belea.

REDACȚIA ART-EMIS

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/5016-tesu-solomovici-maresalul-ion-antonescu-o-biografie.html

Notă : Textul prezentat redă comentariul jurnalistului Ion Bădoi[1] şi o adaptare a dialogului dintre Teşu Solomovici şi Dan Boicea, în noiembrie 2011 apărut în publicaţia Adevărul.ro[2]Teşu Solomovici (născut Teşu Herşcovici) la 1 ianuarie 1934, în Focşani, este absolvent al Facultăţii de Filologie – Universitatea Bucureşti. A studiat la heder (școala primară religioasă evreiască), la Liceul Evreiesc și apoi la o școală tehnică în domeniul textil. A lucrat ca ziarist la publicaţiile : „U.R.S.S. – azi” (1952), „Scânteia Tineretului” (1953), „Munca” (1954-1957), „Teatrul”, „Gazeta Literara”, „Flacara”, „Contemporanul” (1953-1964, din 1958 cu diferite pseudonime). În anul 1956, în timpul evenimentelor din Ungaria este exclus din U.T.M., exmatriculat din facultate, dat afară de la ziar și interzis la publicare. În anul 1963, a fost reprimit la Facultatea de Filologie, la intervenția făcută de Traian Stoica, șeful secției culturale a revistei „Flacăra”. Până în anul 1964, a mai colaborat în presă folosind pseudonimele de Teșu Milcoveanu și Al. Nichita. În anul 1964, a emigrat în Israel, unde a lucrat 12 ani la Biblioteca Universității din Tel Aviv . În această calitate, a tipărit cărți și a fost redactor-șef al unor publicații în limba română. Până în anul 1989, el și-a satisfăcut stagiul obligatoriu în serviciul militar israelian (activ și rezervist) și a lucrat ca redactor-șef al unor publicații israeliene. In anii 1970-1980 a servit ca impresar independent cu o activitate bogată, a companiei de teatru în limbile română și idiş. În anul 1991, devine fondatorul și directorul Editurii Teșu din București, unde editează cărți cu subiecte legate de iudaism, evrei și Israel[3].

Teşu Solomovici este autorul primei biografii a mareşalului Ion Antonescu: „Mareşalul Ion Antonescu – o biografie” care aduce, conform autorului, o perspectivă inedită, care i-a nemulţumit şi pe istoricii români, şi pe cei evrei. Cartea a fost lansată pe 15 noiembrie 2011, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti.
––––––––––––
[1] http://www.opiniateleormanului.ro/maresalul-ion-antonescu-%E2%80%93-o-biografie/ – 29.11.2011
[2] adevarul.ro/news/societate/viata-ion-antonescu-scrisa-evreu-1_50aceaf07c42d5a6638bd368/index.html – 20.06.2018.
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Te%C8%99u_Solomovici – 21.08.2018

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

„Telegrama de la Stockholm” din 23 august 1944

La 23 august 1944, Uniunea Sovietică era dispusă să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat de Regele Mihai, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără niciun acord scris. Proclamaţia citită la radio de regele Miai a fost considerată de sovietici drept capitulare necondiţionată (Redacţia).

Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”. În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară.

Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de „Conducător al Statului”. Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”. Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că „nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia. Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat. Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării „problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (S.S.I.) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția anti-antonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când, sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (P.N.Ț. și P.N.L.) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942. Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției anti-antonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic („dl. House”), jurnalist la „Allied News Papers” și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci. Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele Mihai I nu a avut nicio implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației anti-evreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român. Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil. În timp ce Aliații Occidentali începuseră „cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj. Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

Controversele privind acceptul Moscovei de încheiere a unui armistiţiu cu Mareşalul Antonescu sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării „telegramei de la Stockholm”. După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc. („Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi, între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui moment istoric. Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut „cartea” pe care Mareșalul „o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate. Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții. Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a „Bătăliei pentru Armistițiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”.Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri. „Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții P.C.R. începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui „23 August”. O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu. O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această „rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la „23 August” 1944. În contextul în care nu fusese semnată nicio convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată. Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Maniera în care ex regele Mihai a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece. Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra U.R.S.S., dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.
Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul „neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix[1].

Dr. Constantin Corneanu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5006-telegrama-de-la-stockholm-23-august-1944.html

Notă: Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice « Gheorghe I. Brătianu » (AESGS) din septembrie 2009. Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova. Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii”.

––––––––––––––
[1] Pe larg în Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii, Editura Cetatea de scaun, 2013, 570p.

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

IULIA HASDEU VORBEŞTE DE DINCOLO DE MOARTE…130 ANI DE LA TRAGEDIE

Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu... | Lasă un comentariu

HASDEU PAROLA SPIRITISTĂ

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

O bandă de eunuci, păzitori ai Seraiului, angajați la Poarta Noului Ierusalim

O bandă de eunuci, păzitori ai Seraiului, angajați la Poarta Noului Ierusalim, se străduiesc să incite, cu toate ocaziile, sub toate pretextele disprețul, ba chiar ura localnicilor, prin provocări din ce în ce mai nerușinate, doar pentru a-și motiva existența de stipendiați, de lefegii, pentru a putea beneficia, până la pensie și după, de soldele pe care li le asigură celor care îi slujesc ca „saianimi” (ca să folosim termenul tehnic lansat de Jacob Cohen) autoritățile unui mic stat din Orientul Apropiat, una din teocrațiile din zonă, Israel, sau ale unui stat vecin, iredent prin însăși ideologia care stă la baza constituirii sale. Statul Magyarorszag, în contururile sale actuale, există doar din 1919. Continuitatea constituțională, cu formele statale anterioare este imaginară, ideologică, nu juridică, ca monarhie fără monarh, condusă de un regent, apoi republică populară. Sistemul anterior a fost o monarhie dualistă austro-ungară, care a dispărut ca stat.

Lefegiii unui stat străin acționează sub emblema Guvernului României

Acești saianimi (evrei sau maghiari) sunt agenți de influență plasați în posturi de tip sinecură, lefegii unui stat străin, care acționează pe teritoriul României sub acoperire. Adică, de pildă, în cazul evreilor, folosesc emblema Guvernului României, denumirea de Institut Național și porecla de Elie Wiesel, numele unui evreu de cultură maghiară din Sighet, laureat al Premiului Nobel, nu se știe pentru ce (căci însăilările sale ficționale nu sunt nici literatură, nici mărturie, ci ideologie literaturizată, ca pe vremea realismului socialist). Insul s-a născut la Sighet, oraș despre care, pe situl unei instituții care-i poartă numele, se scrie, într-o totală aproximație, că în 1928 „avea o majoritate evreiască de 38,6%”. Termenul de majoritate pare să aibă un alt sens, în limba redactorilor, decât în limba română.

Legile impuse, dedicate stârpirii „antisemitismului” sunt legi de cenzură

Alte Înalte Porți, situate la Vest sau la Est, Statele Unite ale Americii, Franța, Germania, Rusia, practică față de români și față de autoritățile marionete ale acestui stat colonizat, aceeași politică împănată cu momeli și amenințări, precum se împănează fripturile cu căței… de usturoi. Toți vor să impună în România o agendă politică care le va permite să ne mențină țara în acest statut de semi-colonie sau chiar de colonie, în anumite zone ale vieții economice, sociale și politice. Va trebui să-i numim pe toți acești lefegii, nu ca să alcătuim doar o nouă listă neagră (de care se teme un activist al corectitudinii politice, Laszlo Alexandru), precum cele care circulă pe Internet și prin caietele de școlari sârguincioși ale unor patrioți de strânsură și de ocazie, ci pentru a indica clar cine ne sunt dușmanii, pentru a-i neutraliza. Legile impuse de acești lefegii, de tipul legilor sau proiectelor de legi dedicate stârpirii „antisemitismului” sunt de fapt legi de îngrădire a libertății de opinie, legi de cenzură. Din principiu, sunt împotriva oricărei cenzuri, sunt pentru eliminarea tuturor legilor de acest tip din arsenalul juridic al României și pentru redefinirea urgentă a priorităților naționale.

Statul român este condus de trădători, de agenți străini sau de irespoonsabili

Minoritatățile evreiască și maghiară din România nu sunt în pericol în niciun fel, din nicio direcție. Dar insistența cu care se evocă, de către pseudo-lideri comunitari, pericole inexistente (îmi) produce o saturație simbolică. Dimpotrivă, acestor comunități li se acordă în presă o importanță exagerată, față de ponderea lor demografică și socială reală. Statul român, condus acum de trădători, de agenți străini sau de iresponsabili, le oferă acestor minoritari posibilitatea subvenționată de a construi instituții al căror scop este – culmea! -, slăbirea sau disoluția statalității românilor.

Ambasadorii au fost trimiși în România pentru a reprezenta intereselor americanilor în general, sau doar ale unor evrei, americani sau nu?

Intervențiile unor ambasadori ai S.U.A., în ultimele decenii mai ales evrei declarați, în politica internă a României, prin presiuni, manifestările publice ale unor astfel de ambasadori, sub formă de vizite în sinagogi, de pildă, de întâlniri cu membri ai comunității evreiești din diferite zone, sunt semnele unui tratament preferențial, dar și a unui tratament discriminatoriu față de restul populației României, o adevărată activitate abuzivă, dincolo de limitele legale ale cadrului diplomatic. Se pune întrebarea dacă acești ambasadori au fost trimiși în România pentru a reprezenta intereselor americanilor în general, sau doar ale unor evrei, americani sau nu. Am mai scris despre asta, nu insist. Intervențiile unor reprezentanți ai Ungariei au același scop destabilizator, atunci când sprijină ideologiile și eforturile secesioniste ale unor grupuri de maghiari ardeleni. Grav este că diplomația României, instituțiile guvernamentale ale României tolerează, cu o inacceptabilă supușenie, aceste comportamente nediplomatice, agresive sau subversive. Dincolo de aspectul juridic, imixtiunea unor pseudo-lideri comunitari (evrei sau maghiari) și a unor agenți de influență străini, sub pretextul luptei contra antisemitismului, contra fascismului sau împotriva pericolului deznaționalizării (la maghIari) etc., în gestiunea patrimoniului istoric și simbolic al memoriei românilor, este intolerabilă.

Agenții anti-românismului atavic sunt finanțaţi de statul român

Autorii unor opere cenzurate vreme de șase decenii în România comunistă-kominternistă, editați cu precauții rușinoase în epoca așa-zisului național-comunism, sunt din nou puși la index de către acești agenți ai anti-românismului atavic (adică din tată-n fiu, în cazul Florian). Ca patrioți evrei le pot înțelege motivațiile financiare și morale unor inși ca Alexandru Florian, M.M. Katz , Wexler și alții, dar nu văd nici un motiv ca activitatea lor să fie finanțată de statul românilor, România. Inexistența unui oficiu român independent, finanțat de statul românilor, ca parte a unui efort de protecție, complementar cu acela al serviciilor de informații, prin studierea activității generale a comunităților minoritare, sub unghi juridic, social, demografic, este o gravă carență organizatorică. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, un institut bazat la Cluj, condus de activiști minoritari, are alte proiecte, de stimulare a activismului minoritar în scopuri dacă nu subversive, oricum nedeclarate, și nu acelea de a informa corect guvernul României în interesul global al populației.

Nu văd necesitatea toleranței față de activitatea contrară intereselor românilor, indiferent dacă ea se manifestă în interiorul țării sau în exteriorul acesteia. Iar printre interesele românilor se află, la loc de cinste, cultivarea unei memorii naționale necenzurate, complete și critice, pe baza unor criterii proprii, care nu pot să fie impuse de străini ci trebuie induse de necesitățile supraviețuirii și rezistenței naționale, în această etapă a istoriei noastre, când ne macină criza demografică, neocolonialismul, nivelarea globalizatoare a comercianților trans-frontalieri.

Gunoaiele politice și morale, extrase din națiunea română sunt responsabile pentru declinul demografic și pentru devalizarea României

Urmează să vedem apoi dacă mai există în România forțele patriotice coalizabile, necesare pentru a putea crea nu o nouă masă de manevră ci o masă critică, care să producă valul, tsunami de va fi nevoie, care va mătura de la cârma României toate aceste gunoaie politice și morale, lăsate pe țărm de valurile mai vechi ale unei pseudo-revoluții, despre care știm de două decenii și mai bine că a fost o lovitură de stat organizată și susținută de puteri (mai mult sau mai puțin imperiale) inamice României. Aceste gunoaie politice și morale, extrase din națiunea română prin manevre de recrutare (plasate în Parlamentul României), sunt cele care tolerează lefegii, ele însele formate din lefegii, dar mai ales participă activ, din 1990 încoace, la distrugerea economiei României, la transformarea românilor în slugi la străini, fiind responsabili pentru declinul demografic și pentru devalizarea României.

Grafica – I.M.

Dan Culcer, Franţa

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4924-o-banda-de-eunuci-pazitori-ai-aeraiului-angajati-la-poarta-noului-ierusalim.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

EXCEPŢIONAL: CORESPONDENŢA DINTRE C.CHIRIAC ŞI B.P.HASDEU (INEDIT)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

4.000 de carti vechi si valoroase sunt de negasit. Cum a fost posibil ca o avere sa se evapore din colectia unei biblioteci

4.000 de carti din colectia Bibliotecii Pedagogice, sute dintre ele vechi si extrem de valoroase, sunt de negasit. Adevarul a iesit la iveala in urma unui raport al corpului de control din Ministerul Educatiei.

Inventarul a fost facut pentru ca biblioteca trebuie sa se mute intr-un alt sediu. Mai grav este ca nimeni nu stie unde si cand au disparut lucrarile, unele de secol 17. Premierul Victor Ponta a cerut astazi lamuriri.

Carti, scrisori, fotografii si documente oficiale, vechi si de 400 de ani, au disparut pur si simplu. Este vorba despre aproape 4.000 de obiecte din cele 10.000 aflate pe listele de inventar. Incredibil, dar pare sa se fi evaporat aproape jumatate din colectia Bibliotecii Pedagogice.

Ultimul inventar a fost facut in 1984 si valoarea obiectelor a ramas mult in urma. Toate cele 4.000 de obiecte disparute sunt evaluate la 37.350 de lei noi.

Iata cateva exemple: “Cartea lui Ipsilanti″, tiparita pe 28 aprilie 1775, ar valora 3,65 de lei. ″⁣Insemnarea lui Tofil Nicola″⁣, din 1676 si ″⁣Invataturi Campulung″⁣, din 1642 sunt trecute in registre la pretul de 2,40 lei.

Specialistii in carti rare de la Academia Romana spun insa ca sunt infinit mai scumpe. Colectionarii de carti vechi ofera averi pentru un singur exemplar.

Gabriela Dumitrescu, sef serviciul manuscrise, Academia Romana: ″E clar ca valoarea finanicara este mai mare, dar vorbim si de o valoare de patrimoniu. Sunt obiecte unice, care nu mai pot fi recuperate, precum scrisorile, fotografiile. Depinde de cumparator si vanzator, valoarea poate ajunge la niste mii de euro.

Ministrul Educatiei, Remus Pricopie, spune ca neregulile au iesit la iveala la ultimul inventar:

Am constatat ca in Biblioteca Pedagogica sunt carti de patrimoniu, 3.989 de carti nu au putut fi identificate, dintre care 189 au fost publicate in perioada 1642-1850.

Disparitia ar fi strans legata de mutarea in sediul actual, acum zeci de ani.

Directorul actual al bibliotecii spune insa ca atunci cand au fost aduse in acest sediu cartile au fost tinute in saci, sub o scara, ani de zile si nimeni nu le-a numarat. Asa ca e posibil ca cele care lipsesc sa nu fi ajuns niciodata aici.

Carmen Pesantes, directorul Bibliotecii Pedagogice: ″Ceea ce exista in registrele vechi s-a preluat de persoana care nu a stiut probabil cum sa gestioneze situatia, dar eu cred ca acele carti care existau in saci nu corespundeau cu ceea ce era in registru si din acest motiv au fost la un inventar trecute lipsa. Dar ele n-au existat niciodata.

Asadar nu se stie clar daca documentele disparute au fost ratacite pe drum, n-au existat niciodata, ori au fost furate din sacii in care erau depozitate si plasate pe piata neagra.

Biblioteca Pedagogica a fost infiintata in urma cu 130 de ani. In ultimii ani a functionat intr-o cladire care a fost retrocedata. Cartile vor fi mutate la Biblioteca Centrala Universitara.

Sursa: Pro TV

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Contribuţia lui Ion Antonescu la Unirea cea Mare

Marele ideal al făuririi României Mari a fost înfăptuit alături de dăruirea și jertfa a sute de mii de patrioți și prin jertfa supremă a marilor Constantin Prezan și Ion Antonescu. Într-un succint inventar, pentru perioada participării armatei române la războiul de întregire națională, în plan militar, cuplului de comandă și stat major Constantin Prezan și Ion Antonescu i se datorează: elaborarea planurilor operative ale campaniilor anilor 1916,1917 și 1919, a proiectelor de reorganizare a armatei în 1917 și 1918-1919; coordonarea operațiilor de apărare a Moldovei din 1917 inclusiv a deciziei de a nu abandona linia Siretului, așa cum cerea comandamentul rusesc al frontului român, planificarea și coordonarea acțiunilor de curățire a Moldovei de la Est și Vest de Prut de trupe bolșevice, fără de care nu era posibilă revenirea Basarabiei la patria mamă; salvarea de la dezastru și coordonarea acțiunilor ofensive victorioase de la Tisa din 1919 prin care s-a impus definitiv unirea Transilvaniei cu țara.

De asemenea, locotenent-colonelul Ion Antonescu a îndeplinit rolul principal de expert militar român la Congresul de Pace de la Paris din anii 1919-1920. În această perioadă a publicat prima sa carte: „Românii, Originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor”, un studiu de 87 de pagini și 11 anexe destinat după opinia autorilor „tuturor acelora foarte mulți care nu ne cunosc”. Studiul cuprinde importante argumente istorice și etnografice privind originea, vechimea, unitatea și continuitatea românească în întreg spațiul etnic. Așa cum preciza încă din preambul, studiul lui Antonescu reprezintă o foarte sumară și rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui să iasă de la Conferința de Pace cu granițele pentru care a sângerat și la care aspiră neîntrerupt de mai bine de zece secole. În fața acestui tablou absolut elocvent în ceea ce privește contribuția locotenent-colonelului Ion Antonescu la desăvârșirea unității național-statale, o întrebare firească s-ar naște: dacă este așa, atunci Ion Antonescu a făcut țara? Bineînțeles că nu! Și nici nu a lucrat singur. El a avut șansa de a se fi situat sub îndrumarea și autoritatea ocrotitoare a marelui comandant, care a fost generalul Constantin Prezan, el însuși un desăvârșit strateg militar, împreună cu care Ion Antonescu a format renumitul binom de comandă și stat major.

Meritele sale atât de ignorate în trecut trebuiesc evidențiate cu tărie pentru că numai acestea îi desăvârșesc eroismul de necontestat. Considerăm că răspunsul cel mai elocvent îl oferă documentele de epocă cunoscute nouă. Aflăm astfel că regele Ferdinand I, care la Tisa l-a decorat pe Ion Antonescu cu Ordinul „Mihai Viteazul”, desprins de pe propria-i tunică de campanie, rostind: „Antonescu! Regele tău mai mult ca oricare altul în această țară, știe cât îți datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaștere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit că a venit aceasta acum!”. Felicitându-l cu acel prilej, generalul Traian Moșoiu, un alt mare erou al armatei române, comandant superior pe frontul de la Tisa, spunea: Admirând cu toții munca ta covârșitoare și contribuția prețioasă ce depui pentru întregirea neamului, îți exprim în numele camarazilor de la Comandamentul trupelor din Transilvania recunoștință deplină.

Scena decorării Proprio Moto a locotenent-colonelului Ion Antonescu pe câmpul de luptă de către regele său cu cea mai înaltă distincție militară, a fost o înaltă lecție de patriotism și bravură militară. De aceea, ea merită povestită în detaliu așa cum o relata mai târziu un martor ocular, el însuși mare erou al luptelor de la Tisa împotriva brigăzilor bolșevice ale lui Bela Kun, generalul Marcel Olteanu, pe atunci (1919 – n.n.) comandantul Diviziei a 6-a infanterie de pe acel teatru de operațiuni: „La 23 iunie – povestea generalul Olteanu – sosesc în apropierea frontului român, la cartierul unei mari unități, membrii familiei regale: Regele Ferdinand și Regina Maria, Prințul Nicolae, însoțiți și de primul ministru de atunci, Ioan I.C.Brătianu; de asemenea erau prezenți toți comandanții de mari unități de la Regimente, cu statele majore în frunte cu generalii Prezan și Mărdărescu. Bineînțeles, în spatele lui Prezan umbra sa – lt. colonel Ion Antonescu, șeful operațiilor din Marele Cartier General. Scopul vizitei regale pe front era: de a mulțumi comandanților pentru comportarea lor în operațiile ce s-au desfășurat până la acea dată și de a participa la expunerea verbală a generalului Prezan, șeful Marelui Cartier General, în vederea importantelor operațiuni pentru Tisa și ale ura succese și victorii”.

Această întrunire a avut loc în după – amiaza zilei de 23 iulie 1919, pe o terasă a unui splendid castel (Teleki – n.n.) într-un minunat decor al unui parc ce împrăștia o atmosferă plăcută. La prânz, în saloanele castelului avusese loc o masă camaraderească patronată de regele Ferdinand și udată din belșug cu vin din vestitele podgorii de la Tokai. Era o atmosferă plină de încredere în viitor. După câteva cuvinte de mulțumire și îmbărbătare din partea regelui, a urmat o scurtă cuvântare a șefului guvernului, Ion I.C.Brătianu, care a prezentat situația politică internațională la acea dată și la rândul său a urat trupelor din Transilvania izbândă și victorie. A urmat la cuvânt generalul Prezan, care foarte,pe scurt a prezentat Planul și scopul operațiunilor la vest de Tisa, după care a cerut regelui să permită șefului operațiilor, locotenent-colonelului Ion Antonescu să dea anumite explicații – detalii asupra desfășurării operațiunilor.

Regele a încuviințat printr-un gest cu capul. Fără multe ploconeli și plecăciuni, cum era obiceiul pe atunci, chiar și al militarilor cu grade mai mari pe umăr, locotenent-colonelul Ion Antonescu face doi pași în fața frontului ofițerilor, se așează cu fața spre Tisa și cu cravașa în mână cu care din când în când însoțea cuvintele ce le rostea prin gesturi scurte și tăioase, începe ca de la catedra Școlii de Război – el fiind profesorul și cei prezenți elevii din bănci – să arate răspicat, hotărât și energic Planul Operațiunilor ce se vor desfășura dincolo de Tisa. Fără prea multe vorbe de prisos, arăta precis manevrele diferitelor grupări de forțe, arătându-le celor prezenți ce se aștepta de la aceste operațiuni precum și obiectivele de atins cu scopul final: distrugerea forțelor ungare.

În tot timpul cuvântării sale, locotenent-colonelul Antonescu a făcut abstracție de faptul că se găsea în fața suveranilor țării, a primului ministru și a tuturor celor prezenți, generali și colonei mai vârstnici și mai mari în grad. Într-adevăr, cu această ocazie, Antonescu s-a întrecut pe sine, dând dovadă de capacitate, pregătire profesională, curaj, hotărâre și dârzenie. La sfârșit, Regele Ferdinand și primul ministru Ion I.C.Brătianu i-au mulțumit strângându-i mâna iar generalul Prezan avea pe figura sa de vârstnic ostaș un zâmbet de mulțumire”.

Acesta era ofițerul pe care l-a descoperit încă de când era căpitan și în care a investit atâția ani de încredere încât satisfacția unei depline împliniri radia pe întreaga-i față distinsă și luminoasă. Se citea, undeva, în profunzime și nostalgia despărțirii care era tot mai aproape și plină de imprevizibil. De altfel, trebuie precizat că, după unele surse arhivistice, vizita înalților demnitari pe front a fost inițiată de cuplul Prezan-Antonescu cu scopul de a-l proteja pe rege de tot mai insistentele presiuni ale diplomaților puterilor aliate din Capitală referitoare la oprirea înaintării trupelor române spre Budapesta.

Cei doi ofițeri români, doi oameni de seamă ai țării, au avut tăria de a fi, în toți cei patru ani ai războiului de întregire, împreună acolo unde era mai greu ca doi frați sau ca un părinte și fiul său, contribuind fiecare, dar și împreună, la marile bătălii întru făurirea unirii depline a tuturor românilor, vis multisecular pentru care și-au sacrificat viața sute de mii de înaintași.

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4865-contributia-lui-ion-antonescu-la-unirea-cea-mare.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu