Naţionalismul şi Europa naţiunilor. Excurs în lumea conceptelor

Despre naţiune

Iniţial am decis să evit abordarea subiectului din perspectiva noţiunilor teoretice şi să fac doar un colaj de evenimente exemplificatoare din succesiunea ultimilor treizeci de ani pentru accesibilitatea cititorului obosit de preţiozităţi enciclopediste. Din multele şi repetatele discuţii din spaţiul public, sau pur şi simplu cu persoane ocazionale, despre subiect, am constatat golul imens săpat în memoria colectivă de ignoranţa asupra istoriei. O ignoranţă întreţinută cu abilitate prin diluarea absurdă a educaţiei identitare autohtone. De aici vine nevoia, totuşi, să recapitulăm. Şi pentru că am uiat, şi pentru că nu mai ştim! Folosit la început ocazional, termenul naţiune a evoluat sub aspect semantic destul de spectaculos de la noţiune elaborată la concept distinct, paradigmatic. Definiţiile adeseori extravagante pe care le găsim în lucrările secolelor XV-XVIII[1] au fost catalogate şi limpezite în Secolul Luminilor odată cu cele referitoare la patrie, neam, glie ş.a.[2]. În toate limbile şi la toate popoarele aceste noţiuni au existat fără ca cineva anume să le transfere în explicaţii enciclopedice şi au produs fără forţaj un liant catalizator între indivizii aceleiaşi comunităţi.

Pascal Mancini[3] a fost autorul unei prime definiţii a naţiunii moderne pe care o asimila cu o „societate naturală de oameni, având ca numitor comun unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţă socială”. Italia lui Mancini însă a fost departe de a fi îndeplinit aceste condiţii el exprimând mai degrabă un deziderat sociologic sau academic, decât o realitate. Disputa teoretică în jurul conceptului s-a amplificat, în mod benefic după războiul franco-german (1870-1871) între cele două şcoli – franceză şi germană, cărora mulţi dintre noi le suntem tributari şi astăzi. În celebra sa conferinţă din 1882, Ernest Renan[4] afirma: „uitarea istoriei, sau reconstituirea eronată a evenimentelor, reprezintă un factor esenţial în formarea unei naţiuni, de aceea progresele cercetării istorice pot adesea pune în pericol o naţionalitate[5]. Pentru că, o naţiune fără trecut nu este altceva decât o contradicţie în termeni, cu alte cuvinte, o încropeală care se vrea a substitui lipsa din inventarul istoriei cu evenimente inventate sau răstălmăcite.

Aşa l-am tradus pe Renan când, abordând adevărul istoric, cei fără de istorie pot fi demitificaţi şi decăzuţi din drepturi uzurpate. El însuşi încercând să scientizeze biblia prin prisma actului şi efectului istoriologic avea să devină exclusul celora care degustau adevărul mistic ca pe unica formă de existenţă. La conferinţa despre care am făcut referire, „Qu-est qu-une nation”[6] cataloga naţiunea ca fiind un „plebiscit de fiecare zi”, o mare solidaritate construită pe sentimentele sacrificiilor din trecut şi a celor pe care e dispusă să le facă în viitor precum şi un fapt de conştiinţă colectivă, concretizat printr-un „vouloir vivre collectif”. Am reţinut esenţa construcţiei acelei gândiri enciclopedice exersată în lumea miraculoasă a Orientului: „O naţiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind nu fac decât să constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este trecutul, celălalt este prezentul”. Conştiinţa morală creată de cele două componente se numeşte naţiune! Viziunea istoricistă a lui Renan trasează judecata că ceea ce construieşte o naţiune este chiar trecutul său, iar trecutul său justifică numai acea naţiune în comparaţie cu altele prin acţiunile prezentului.

Şcoala germană[7] promotoare a teoriei erudite despre naţiune a plecat de la ideea cultivării conştiinţei de rasă şi a rolului statului ca sistem de mecanisme pentru generarea acţiunilor politice. Îmbrăcat în haina ideologică, conceptul naţiune a fost îngrădit sau distribuit pe direcţii politice şi propagandistice dominate de interese locale sau de grup. Aceleaşi ideologii au scos la iveală incompatibilităţi de netăgăduit între ceea ce trebuia să fie o naţiune şi ceea ce se voia în numele ei. Ideologiile extremiste (a nu se confunda cu radicalismul) au fost cele care, cu predilecţie au politizat conceptul de naţiune. Regimurile politice totalitare (naziste, fasciste sau comuniste) din Europa au găsit un bun prilej de a exacerba elementele constitutive ale conceptului şi ale pune în ambalajul sforăitor al discursului naţionalist demagogic. Substanţa naţiunii a ajuns materia primă a scopurilor politice subversive, revanşarde şi rasiale.

Pentru ideologia fascistă italiană naţiunea se identifica cu unitatea morală, politică şi economică a statului fascist corporatist. Finalitatea acestei unităţi – nu departe de ceea ce a încercat Ceauşescu să facă mai târziu – era înregimentarea politică a naţiunii[8]. Numai că politica unică nu va putea niciodată să producă creierul şi gândul unic. Supunerea nu putea fi atribuită acceptului atât timp cât instrumentele de forţă erau doar de o singură parte: cea a puterii totalitare opresive. Milioanele supuse prin dictat şi racordate la propaganda de stat nu puteau fi constituite în forţă naţională. Pentru că tocmai metoda genera rezistenţa diversităţii neînregimentată mental sau emoţional. Ştim sfârşitul!

Nazismul german a reformulat sintagma juridică a noţiunii de naţiune prin mixajul concepţiei rasiale. Astfel naţiunea devine un obiect de studiu al geopoliticii, ea fiind de fapt proprietara statului, ca persoană de drept juridic internaţional, iar poporul rămâne marele creuzet al rasei din care se poate constitui o naţiune pură. Aşa a fost posibil să se facă distincţia clară între noţiunea de german şi supus german. Naţional-socialismul ca doctrină născută din această ideologie s-a bazat pe termenul cheie de comunitate germană, dar nu s-a justificat doar prin caracterul lingvistic, cultural sau confesional ci pe comuniunea de sânge, aşa numita consanguinitate, mergând până acolo de a include în noţiunea de german pe toţi indivizii care aparţineau etnic poporului german, indiferent de statul în care îşi aveau reşedinţa. Pangermanismul ascunde şi astăzi, ca de alfel toate ideologiile „pan” similare, voinţa expansionistă de control politic, prin limbă şi origine etnică, a populaţiilor din interiorul spaţiilor de formare şi existenţă ale altor naţiuni. O recrudescenţă a acestei idei „in corpore” o trăim în zilele prezente în majoritatea ţărilor ex-comuniste, cu accente periculoase în teoria ungară a statutului maghiarilor şi cea rusească a rusofoniei din „vecinătatea apropiată”. În Reich-ul german, orice indivizi de rasă străină, chiar dacă vorbeau (cunoşteau) doar germana erau consideraţi supuşi ai imperiului şi nu puteau fi numiţi germani, dacă, aşa cum a mai spus, prin etnicitate aparţineau altui popor. Finalmente, această doctrină se simplifică astfel: naţiunea germană este formată numai din rasa etnică ariană vorbitoare de limbă germană!

Comunismul a dat o altă interpretare conceptului de naţiune. Pentru Lenin, naţiunea nu era decât „o realitate tranzitorie, care oricum urma să dispară şi să fie înlocuită de masa nediferenţiată, ba chiar omogenă a marelui popor sovietic”. Stalin a oferit tuturor statelor comuniste, de sub protecţia Moscovei, celebra definiţie, care cu surprindere, este copios folosită şi astăzi, fie din reflex protoeducaţional, fie din incapacitatea cronică de a înţelege regresul istoric în care ne aruncă. Astfel, „naţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită şi care a luat fiinţă pe baza comunităţii de limbă (comuniunii – n.n.) de teritoriu, de viaţă economică şi de factură politică ce se manifestă în comunitatea culturii”[9]. În consecinţă, numai întrunirea tuturor acestor condiţii integrate poate genera o naţiune. În cazul în care una din ele lipseşte, desigur naţiunea încetează să mai existe! Este evidentă structura descriptivă lărgită a definiţiei care a luat în calcul vulnerabilităţile constitutive ale autodeterminării popoarelor ce avea să fie o altă minciună istorică de nivel planetar. Această concepţie a stat la baza procesului de dispariţie forţată prin asimilare a popoarelor (populaţiilor) care nu întruneau toate elementele constitutive de a deveni, sau mai bine zis de a fi clasificate drept naţiuni.

În plan politic şi social, mecanismul acţiunii s-a soldat cu agresiuni grave asupra culturilor naţionale, înlăturarea forţată a diferenţelor între naţiuni şi aplatizarea prin suprimare, a identităţilor etno-spirituale din spaţiul marelui gulag sovietic. Modelul a fost preluat şi mecanic aplicat în majoritatea ţărilor satelit, existând în memoria istoriei recente suficiente exemplificări. Există şi o altfel de înţelegere a naţiunii. Perspectiva confesională a fost şi din păcate încă mai este superficial studiată. Planul religios a încercat să se dezică de o anume ideologie şi să creeze o viziune transcendentă. De la intenţia utopică la realitatea pragmatică ne întâlnim, însă, mai totdeauna cu devierile majore sau chiar cu eşecurile definitive.

Catolicismul, construit pe ideile izvorâte din universalitate, a reactivat ideologiile ofensive, proactive şi voluntariste. În esenţă, catolicismul în general şi biserica catolică în particular, susţin că naţiunea poate fi controlată mai ales în partea sa de constituire şi reaşezare – prin acţiunea unor centre de putere, atotcuprinzătoare, fără însă a neglija nucleele dure, conservatoare conform cărora regulile trebuie să decurgă din anumite dogme, singurele de altfel valabile şi care trebuie prezervate cu orice sacrificii.

Catolicismul occidental suprapune ideea de naţiune cu cea a statului. Opţiunea este intrinsec tributară structurii etatiste a catolicismului care preferă să controleze instrumentele şi nu organismul social dizolvând comod naţiunea în stat. Liberalii catolici, regăsiți mai târziu în cultul protestantist și alte derivate reformate, sustrag catolicismului hegemonia asupra supunerii, propagând ideea liberei opţiuni morale. În viziunea protestantă, naţiunea reprezintă proiecţia angajamentului voluntar al individului faţă de o formă abstractă şi detaşată de viaţa sa concretă, dar faţă de care trebuie să aibe un înalt simţ al datoriei[10].

O primă concluzie rezultată din studiul pieţei proiectelor occidentale: naţiunea este la urma urmei o colectivitate de cetăţeni ai unui stat, indiferent de apartenenţa lor etnică sau culturală. În acest context Statul reprezintă sistemul de referinţă fără de care nu se poate vorbi de naţiune. O condiţionare extrem de direcţionată, cu un sens total neîncăpător, dar drastic. Acest punct de vedere este pe placul factorului politic, estompând semnificaţia structurii culturale. Încercarea de evitare cu orice preţ a ideologiei, devine nesigură şi nu oferă satisfacţie atunci când naţiunea intră în sfera juridică sau administrativă[11]. Se exacerbează rolul statului ca unic sau în cel mai bun caz, ca preponderent sistem de referinţă, considerându-se unitatea culturală şi tradiţia naţională drept mit şi invenţie[12] pe considerentul că nici un ansamblu de simboluri, credinţe şi moduri de gândire dominante, nu cere cu precădere integrarea naţională a societăţii.

Este interesant, după ce am ajuns la concluzia asupra viziunii occidentale despre naţiune să ne întoarcem, măcar pe parcursul câtorva rânduri la viziunea Mayflower[13]. Mesajul real al acestui concept este simplu: indivizii aflaţi pe un teritoriu dat sunt cu toţii cetăţeni care se bucură de dreptul la libertate, iar statul apără în mod egal proprietatea fiecăruia şi nimic mai mult. În această viziune venită încă din 1620, într-un stat, care se vrea şi exponentul unei naţiuni, nu există decât cetăţeni egali în toate drepturile. Criticii acestei viziuni atacă sensul filosofic al liantului culturii. Nimic nu-i uneşte pe indivizi decât convenţia. Din păcate se scapă din vedere faptul că o teorie nu se priveşte numai prin începutul său ci mai ales, dacă nu chiar numai, prin finalităţile sale. O societate coezivă prin actul său de voinţă la norme comun acceptate devine creatoare de civilizaţie, de cultură, de conştiinţă de grup, în final îşi poate crea istorie. Viziunea Mayflower oferă condiţia contractuală a oricărui început, conducând prin concluziile lui Renan la simbioza dintre averea istorică şi construcţia istorică. Dar mai ales accesul la beneficiile prezentului.

O a doua concluzie, proiectată de adepţii mişcării pan-europene constată că naţiunile sunt comunităţi culturale şi de destin conştiente, care sunt unice din punct de vedere politic sau speră la unire şi libertate. După Kalergi[14], naţiunile sunt mari şcoli şi nu mari familii. Naţiunile, în opinia sa, sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori şi dascăli. Ideile prestatoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în conştiinţa maselor[15]. Numai că astăzi, ceea ce a stat atât de cuminte în spatele acestor cuvinte ni se destăinuie ca fiind un plan de subminare identitară a popoarelor Europei, mai întâi ca destin istoric pentru ca mai apoi să atace sursa lor genetică. Nu avem încă descifrate toate intrările în această cutie neagră a procesărilor nevăzute ale Europei. De fapt ale acelora care se erijează în creatori de destine europene. Este însă o certitudine existenţa unei rezistenţe tot mai detonatoare împotriva silniciilor şi aberaţiilor la care recurg unele oficine oculte din spaţiul invizibil umanităţii. Altfel, de unde până unde, state de valoare europeană uriaşă precum Marea Britanie şi Franţa sunt ignorate sau le sunt pervertite conceptele sănătoase ale marilor lor leaderi.

Charles de Gaulle s-a exprimat sec pentru Europa Naţiunilor şi nu a Federaţiei lui Jean Monnet, atrăgând atenţia în cadrul Mişcării Europene că nu face decât să se recompună visul imperiilor. Şi tot pentru a mă susţine în interiorul acestei idei, readuc în memoria zilei acea minune de discurs public al nerepetabilei Margaret Thatcher din 1988, cu ocazia invitării ei la College of Europe din Bruges. Voi reda doar câteva fragmente perfect edificatoare: „Comunitatea Europeană este doar o manifestare a identităţii europene, dar nu este singura. Nu trebuie să uităm Estul de dincolo de Cortina de Fier, oameni care odată s-au bucurat de împărtăşirea plenară a culturii, libertăţii şi identităţii europene, şi cărora li s-au retezat rădăcinile. […] Primul meu principiu călăuzitor este acesta: cooperarea voluntară şi activă între state suverane independente este cea mai bună cale pentru a construi o Comunitate Europeană de succes. A încerca să suprimi naţionalitatea şi să concentrezi puterea la centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător şi ar pune în pericol obiectivele pe care încercăm să le realizăm. Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franţa ca Franţă, Spania ca Spanie, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi identitatea ei. Ar fi o nebunie să încerci să le încadrezi într-un fel de tipar identitar de personalitate europeană. […] Lăsaţi Europa să fie o familie a naţiunilor, înţelegând-se reciproc mai bine, făcând mai mult împreună însă bucurându-se de identitatea noastră naţională nu mai puţin decât de strădania noastră comună europeană”. Aici nu mai este nimic de comentat! Doar să-i rugăm pe domnii eurofanatici, poate găsesc o explicaţie suplimentară brexitului pe care-l încriminează cu frazele corcite ale propagandei „de Bruxelles”

Şi totuşi, au fost destule critici disproporţionate asupra acestor teze de un rar bun simţ politic. Astăzi recunoaştem în interpretările vestice ale conceptelor naţiune şi naţional, unele vicii de formă deoarece, fiecare abordare ideologică lansează şi susţine propriile semnificaţii şi modele. Aceste ideologii, oricât de „blindate” teoretic ar fi ele, nu reuşesc să explice deocamdată de ce naţiunea americană, cu care se fac atâtea şi atâtea trimiteri comparative, nu este şi o comunitate de sânge, elveţienii, care nu au o comunitate de limbă, se descriu ca naţiune, evreii, care nu au comunitate de viaţă economică sau chiar românii care nu trăiesc laolaltă în acelaşi stat deci nu reprezintă o comunitate statală – sunt la rândul lor naţiuni, aşa cum se definesc ei înşişi francezii, englezii, spaniolii, italienii sau germanii de astăzi. Aceste limite au făcut din ideologii factor de supradimensionare a politicului în raport cu spiritualitatea. Întotdeauna politicul şi-a exacerbat rolul de creator de naţiuni, uneori nedemn şi chiar criminal.

În spaţiul Europei răsăritene, raportarea naţiunii s-a făcut cel mai adesea la o localizare spaţio – temporală, în cele mai multe dintre situaţii găsind aici formularea de neam[16]. În această parte de lume, voinţa imperiilor mari a amestecat neamurile prin transmutări sau colonizări. Apoi au fost migraţiile interioare într-un spaţiu de transhumanţă naturală făcând o lume foarte divers colorată din punct de vedere etnic. În toată această parte de lume fiecare naţiune se confruntă cu „criza” eterogenităţii. De aceea vom găsi mai peste tot apelul fiecărei părţi la reclădirea solidarităţii naturale a neamului dispersat[17]. Este demn de citat afirmaţia lui Nicolae Iorga prin care naţiunea nu este tratată din perspectiva caracterului material întrucât, spunea el, „nu suntem laolaltă pentru că este pentru toţi acelaşi regim vamal, aceeaşi administraţie, aceleaşi împrejurări de zi cu zi, ci pentru că acelaşi suflet ne însufleţeşte pe toţi”[18]. Nicolae Iorga pune accent pe identitatea culturală şi cultura naţională care sunt mai presus de revelaţiile oportuniste ale politicului. Naţiunile sunt făuritoare de istorie, deci ele sunt creatoare de instituţii. „Nu naţiunea noastră a fost creată de stat – spunea Iorga – ci statul este o creaţie a naţiunii”[19]. Este ideea supremă a vremii sale. Dar, spunem noi, foarte adevărată. Statul a apărut, aşa după cum vom încerca mai târziu să explicăm, ca o necesitate a condiţiilor istorice ale dezvoltării societăţilor tot mai conştiente de valorile pe care le au şi pe care trebuie să le apere. Statul este privit ca mijloc şi nu ca scop pentru afirmarea emancipată a popoarelor. Momentul apariţiei lor şi specificul de manifestare a funcţiilor statale sunt probleme ale diversităţii istorice, dar pe fond, sensul determinării rămâne acelaşi.

Factorii culturali şi spirituali predominanţi sunt cei care au creat naţiunea şi nicidecum cei economici şi administrativi. Poate tocmai de aceea, naţiunile est europene, mai ales acelea de la intersecţia marilor imperii, sunt atât de îndărătnice în a-şi apăra tradiţiile şi identitatea. Poate tocmai de aceea Dimitrie Gusti a afirmat că naţiunea reprezintă „singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată deaorece însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor”. Naţiunea este o creaţie voluntară , dar în acelaşi timp, obiectivă şi necesară pentru că, „spre deosebire de popor este o comunitate etnică naturală care se realizează printr-un efort de fiecare clipă, prin voinţa lui de a fi şi de a lupta, o voinţă conştientă de scopurile pe care le urmăreşte, stăpână pe mijloacele ei de acţiune, capabilă de creaţiuni vaste şi orientată spre perspective întinse”[20].

Cât de contrară este sociologia naţiunii din această parte de lume faţă de contractul Mayflower rezultă şi din aprecierea că naţiunea „nu poate fi desfăcută de substratul ei etnic, de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară de însuşiri fizice şi psihice care nu-i aparţin decât ei”. Subscriu şi sunt de acord cu acest adevăr, doar că, nici aceste aspecte nu trebuiesc absolutizate. Ne sunt cunoscute cazuri în care apartenent la aspiraţiile supreme ale majorităţii unei naţiuni sunt personaje luminate şi loiale, de alte etnii care depăşesc cu mult implicarea băştinaşului autohton. Ca să nu aducem în discuţie abandonul sau trădarea la care se dedau conaţionali degeneraţi de vicii şi corupţie.

Precursor al multora dintre ideile sec. XX la români, şi nu numai, Mihai Eminescu a făcut, prin publicistica sa un uriaş dicţionar al conceptelor embrion de o mare putere vizionară. Principiul naţiunii este „fundamental şi nestrămutat pentru că numai el poate sta la temelia statului modern. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a mai fi românesc atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui”[21]. Eminescu sancţionează inexorabil veleitarismul politic care maculează esenţa naţiunii. „Nu sunteţi dumneavoastră naţiunea, neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dumneavoastră puteţi fi o generaţiune, un fragment – drept să vă spui, cam mizerabil şi cam putred – al acestui corp ce trăieşte zeci de secoli : naţiunea”„[22]. Ideea este foarte apropiată lui J.G. Fichte care prin remarcabilul său „Discurs către Naţiunea Germană” (ibd) avea să genereze modelul mesianic dar şi interpretarea organicistă. Naţiunea, în acest caz precede şi urmează, produce şi se regenerează prin indivizii săi pe care îi scoate din izolare şi-i pune împreună ca într-un organism cu distribuţie exactă între organele sale[23].

Implicarea ideologiilor în abordarea conceptului de naţiune nu putea să scape nici socialismului care interpretează naţiunea funcţie de anumite evoluţii politice, lansând ideea că populaţiile cuprinse în interiorul frontierelor trasate după pacea din 1947 aparţin naţiunilor socialiste[24]. Conform acestor interpretări, acest tip de naţiune este superior naţiunii burgheze întrucât se caracterizează prin omogenitatea socială şi comunitate de interese şi aspiraţii fundamentale ale clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii[25]. Eşecul acestui concept inventat a fost sesizat chiar de ideologii vremii, încercând să intervină reparatoriu cu noi sintagme cum ar fi „naţiune în socialism”, „naţiune nouă”, „naţiune cu trăsături socialiste” ş.a. nu ar fi exclus să asistăm la alte asemenea „noutăţi” de valoare cum ar fi „naţiunea de tip tranzitoriu”, „naţiunea reformată” sau „naţiunea de tip social democrat”. O abordare care, după cum am insistat în parcursul acestor din urmă rânduri, produce o hidoşenie greu de surprins în raţionamentul corect ştiinţific. Spun „corect ştiinţific” pentru că, avertizez, nici ştiinţa, cu toate rigorile sale de clasificare nu a scăpat de malformaţii ideologice grave. Spre încheierea acestor idei se poate aprecia, din perspectiva abordărilor ideologice prezentate, că există trei mari curente care îşi revendică teoria asupra conceptului de naţiune: spiritualismul naţional, materialismul naţional şi empirismul naţional.

Teoria spiritualismului naţional are un profund caracter metafizic conform căruia naţiunea este sufletul colectiv al poporului. Mai nou, teoria naţiunii astrale, cu proiecţia divinităţii şi eternităţii pe pământul naţiunilor materiale, adâncesc şi mai mult confuzia asupra experimentului social, întrucât enunţurile rămân cel mai adesea fără explicaţii glisând în misticism repetitiv.

Teoria materialismului naţional argumentează organizarea socială pe resursa de materie biologică, masa şi substanţa ereditară, transferată din generaţie în generaţie. Cea din urmă abordare pleacă de la datele existenţei sociale, de la concretul unei lumi reale şi alege, corespunzător timpului istoric, elementele de gen proxim, dintre acei factori de viaţă socială de interes pe care îi postulează ca elemente constitutive ale naţiunii. Toate aceste teorii, indiferent de nuanţele personale pe care le dau unii autori, se autointitulează naţionale şi îşi revendică dreptul asupra definiţiei şi interpretării naţiunii. Aceste teorii, îmbrăcate cu teze ideologice specifice, devin doctrine de partid, care la rândul lor se proclamă naţionale. Ele abordează, din păcate, unilateral sau în cel mai fericit caz îşi însuşesc dimensiunea restrânsă a conceptului, producând de fiecare dată coliziuni conceptuale, propulsând teze în antiteză, generând în final tensiuni şi conflicte intra şi inter-naţiuni.

Empirismul naţional este tratat în limitele temporale ale conceptului de înţelegere umană, de perspectiva ştiinţifică dependentă de informaţia socială produsă şi corectitudinea procesării acestei. Naţiunea, ca subiect conceptual este tributară ideologiilor incapabile, a imixtiunilor voluntariste şi autocrate în esenţa naturală, dar nu mai puţin al construcţiilor artificializate de interese oligarhice şi etnocentrocratice.

Noile cercetări asupra teoriei naţiunilor au reuşit să explice condiţia neechivalentă a naţiunilor pornindu-se de la premisele constitutive şi formele de manifestare, evidenţiind mai bine elementele comune de continuitate dar şi pe cele de diferenţiere şi discontinuitate. Este evident că putem construi modele explicative, cu interpretări aparent satisfăcătoare, într-un staticism relativ. Evident că investigările viitoare, şi nu în ultimul rând, încercarea de redefinire a conţinutului modern al conceptului de naţiune din interiorul unei metode multidisciplinare (cauzale, sistemice şi inclusiv procesual organice[26]) pot aduce explicaţii de echivalenţă satisfăcătoare, conştientizând necesitatea depăşirii orizonturilor ideologiilor partizane.„Naţiunile – spunea Dumitru Stăniloaie – sunt realităţi voite de Dumnezeu. De aceea nu se cuvine să le respingem dreptul la existenţă, ci trebuie să le considerăm ca fapte date, de neînlăturat, chiar în planul de viaţă mai înaltă a religiei, în speţă a creştinismului”[27].

General (r) Dr. Mircea Chelaru

Notă: Textul este primul capitol al volumului „Naţionalismul şi Europa naţiunilor : despre patologia civilizaţiei europene”, autor Mircea Chelaru. Oublicare cu acordul Editurii Uranus, Bucureşti.

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/5183-nationalismul-si-europa-naiunilor-excurs-in-lumea-conceptelor.html

––––––––––––––––
[1] Rene Johannet, „Le principe des nationalites”, Paris, 1932, pg.2
[2] „Nouvelle histoire des idees politiques”, colectiv, coord. Parsal Ory, Paris, 1987, pg.129
[3] Numele complet, Pasquale Stanislao Mancini (1817-1888). A fost un proeminet jurist şi om de stat italian care s-a manifestat în a doua jumătate a sec XIX, unul dintre fondatorii Italiei moderne. A indeplinit funcţii succesive de ministru de externe, al justiţiei sau al educaţiei publice, fiind implicat în marile momente istorice conecte Italiei acelei epoci. Este printre cei care aveau să subscrie la celebra frază „am făcut Italia, acum trebuie să facem italieni”
[4] Joseph Ernest Renan (1823-1892), filosof şi scriitor francez, cunoscut pentru teoriile sale politice despre naţionalism şi identitate naţională.
[5] După E.J. Hobsbawm, „Naţionalism, etnicitate, rasă, rasism” – comunicare ţinută la conferinţa Asociaţiei Americane de Antropologie (1991) şi publicată în revista „Antropology today” februarie 1991.
[6] Este conferinţa pe care Ernest Renan a susţinut-o în 11 martie 1882 la Sorbona şi publicată cinci ani mai târziu în culegerea „Discursuri şi conferinţe”. Este considerat conceptul propriu al Franţei sec. XX, care devine opozabil naţionalismului rasist prezervat în „Discursul asupra naţiunii germane” a lui J.G.Fichte din 1807.
[7] Ionel Nicu Sava – „Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană”. Bucureşti, Ed. Info-Team. 1997
[8] Salvadore Saladino, Italia: „Dreapta europeană. Profil istoric”. Coord. Hans Rogger şi Eugen Weber. Ed.Minerva, Buc, 1995, pg. 193, 196
[9] După Francois Chatelet şi Evelyne Pisier, „Concepţiile politice ale sec.XX”, Ed. Humanitas, Buc. 1994, pg. 333.
[10] Grigore Georgiu „Naţiune, cultură, identitate”. Bucureşti, Ed.Diogene, 1997, pg. 124
[11] Jacques Ruffie „De la biologie a la culture”. Paris 1976, pg.522
[12] Gabriel Andreescu „Octavian Paler, Alexandru Paleologu şi spinoasa problemă a naţionalismului” în „Naţionalişti, antinaţionalişti”, pg. 57
[13] Mayflower era numele corabiei pe care în 1620 emigranţii care călătoreau spre America au încheiat celebrul contract, conform căruia ei urmau să formeze o comunitate condusă conform voinţei majorităţii. Acest acord este sinonim cu ideea acordului voluntar cu privire la principiile ordinii politice în stat; vezi şi Radu M. Solcan în „Naţionalism şi dinamica puterii”. Revista Polis 4/1998 pg. 98-110
[14] Richard Nicolaus von Coudenhove-Kalergi (1894-1972), de origine austriac dar cu mamă japoneză, este considerat unul din marii fondatori ai ideii pan-europenismului, constituind chiar, în 1923 Uniunea Pan-Europeană, primul O.N.G. de acest gen de pe continent. El a pledat pentru menţinerea echilibrului dintre statele Europei excluzând orice altă arhitectură care ar fi produs supremaţia unui stat asupra altui stat. Modelul propus se cunoaşte astăzi sub cunoscuta denumire de Statele Unite ale Europei, în care nici un stat membru nu ar fi nevoit să-şi sacrifice în vreun fel suveranitatea. Defectul său major a venit din rămânerea în siajul concepţiei germanului Naumann Friedrich de aliniere geopolitică în jurul Europei Centrale (Mitteleurpa), ceea ce excludea Marea Britanie şi Uniunea Sovietică.
[15] După Andrei Marga „Filosofia unificării europene”, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, pg. 151 – cu referire la Richard Caudenhove -Kalergi
[16] Lucian Blaga, „Trilogia Culturii”, Bucureşti, E.L.U., 1969 pg 141-142
[17] Radu M. Solcan, „Naţionalism şi dinamica puterii”, Polis 4/1998, pg 102
[18] Nicolae Iorga „O luptă literară”, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979, pg.321
[19] Nicolae Iorga „Doctrina materialistă” în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. Garmond, 1993, pg.42
[20] Dimitrie Gusti „Sociologia naţiunii şi a războiului”, Ed. Floarea Albastră, Buc., 1995, pg. 4-6
[21] Mihai Eminescu, Timpul din 31.07.1880, din „Patologia societăţii noaste”, Ed. Vremea 1998, pg.9
[22] Mihai Eminescu, Manuscrise, nr. 2257
[23] Republicanismul naţionalist creştin de Maurice Barres dezvoltă ideea organicităţii naturale a naţiunii comparând naţiunea cu o sumă de pietre lipite cu mortarul sedimentelor depuse în timpul istoriei „Uşor aş putea compara o naţiune cu componentele unei pietre lipite cu mortar care a apărut natural pe fundul unei ape curgătoare […].Tot astfel mi se pare individul ca fiind legat de toţi strămoşii săi pentru eforturile lor individuale din trecut, aşa cum piatra este legată de piatră prin mortarul format prin succesive depuneri”.
[24] Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. III, M-R, Ed. Academiei R.P.R., 1957, pg. 163
[25] Dicţionarul enciclopedic român, vol. III, K-P, Bucureşti, Ed. Politică, 1965, pg. 474-478
[26] Vezi Lucian Culda „Procesualitatea socială”, Bucureşti, Ed. Licorna, 1994 şi „Emergenţa şi devenirea naţiunilor”, Ed. Licorna, 1996.
Profesor la A.I.S.M., filosoful Lucian Culda dezvoltă o abordare epistemică inedită creind în acelaşi timp o serioasă şcoală de gândire românească, fiind şi un conducător de anvergură a multor lucrări pe subiect în cadrul în cadrul activităţii ştiinţifice de doctorantură în teoria ştiinţei militare, cu predilecţie în organizarea securităţii naţiunilor.
[27] Dumitru Stăniloaie, „Ortodoxie şi românism”, Bucureşti, 1939, pg. 45

Reclame
Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Maria Bălan – Regina spionajului românesc

Colaboratorii serviciilor secrete românești au fost instruiți asupra categoriilor de informații care prezintă interes, de unde și cum să le obțină, modul de fixare, păstrare și transmitere, unii fiind dotați cu aparate foto și alte mijloace tehnice. De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheați în secret de ofițeri sau agenți calificați ai serviciilor.

Căsătorită cu un ofițer austro-ungar

Colaboratori de talia lui Spiridon Boiță, David Pop sau Aurel Moldovan au acționat ca rezidenți, care și-au creat nuclee informative în principalele orașe și puncte de frontieră.
În Banat, organele de informații românești au atras-o la colaborare pe Maria Bălan, care s-a căsătorit cu un ofițer de „ulani” din armata austro-ungară. A primit indicativul „B-9″ și a cules informații din mediul ofițerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la granița cu România și despre acțiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul „Paris Soir”, din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei: „faimoasa Maria Bălan, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei”. Cotidianul italian, „Tempo”, din 10 octombrie 1936, nota „Planurile serviciului de spionaj erau dejucate […] de o spioană desăvârșită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”. Zveltă, frumoasă, „toc înalt și minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză și germană, fiica preotului român din Vârșeț a adus mari servicii, atât României, dar și Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Mariei Bălan cu ofițerul austro-ungar, în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timișoara, fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Salvată de la eșafod

Când a fost identificată și arestată, știrea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroși generali și ofițeri austro-ungari care-i fuseseră harnici curtezani. Nu a divulgat niciun nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentința urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunțării, dar când trebuia dusă la eșafod, celula era goală. Imediata ei apariție la București a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor și patrioților din Timișoara i-au organizat evadarea. A fost răsplătită, fiindu-i facilitată șederea la București și Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârșeț, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă, otrăvită, la mormântul părinților.

România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj

Evaluând ansamblul acțiunilor serviciilor secrete românești pentru eliberarea Transilvaniei și realizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat:„România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj. Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populației din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 […] când au găsit o sumedenie de oameni care informau asupra mișcării trupelor noastre […] Pe de altă parte și un oarecare număr de preoți, institutori și avocați transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldații să calce jurământul și să dezerteze” (soldații români din armata austro-ungară).

Atașații militari ai României au furnizat informații exacte și importante dar șeful Marelui Stat Major le-a apreciate ca „exagerate” şi „îndoielnice”

Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, cca. 10.000 de români au fost ridicați și strămutați în apropiere de Szolnok, alți 400-500 internați în lagărele de la Taplosulye și Ostffyaszonayfaja, numeroși patrioți au fost întemnițați la Sopron, Seghedin și la Cluj. În anul 1916 au fost judecați de instanțele ungurești pentru „trădare de țară” (trădarea Ungariei – n.a.) 257 de români. Atașații militari ai României la Berlin, Viena și Sofia – colonel Mircescu și căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea și Țenescu au furnizat informații exacte și deosebit de importante asupra intențiilor, planurilor, capabilităților și operațiunilor militare ce vizau România, dar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice”, ori adnota: „se dețin date care le contrazic”. După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis.

Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranței Generale, Romulus Voinesu, Inspectorul General al Poliției, comisarul Duca – Brigada Specială de Siguranță din Constanța. Și unii oameni politici de marcă au considerat că este de datoria lor să susțină efortul informativ secret.
– Primul ministru I. I. C. Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;
– Titu Maiorescu, deși filogerman, nu a acționat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules și furnizat informații din anturajul ambasadorului Germaniei;
– Nicolae Iorga s-a angajat în pregătirea contrainformativă a populației, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii?”. Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga: „[…] pot fi văzuți oriunde și oricând […] o mare primejdie națională […] să tăcem, să-i refuzăm”.
Asemenea lui Iorga au procedat Mihai Sadoveanu și Octavian Goga, toți trei colaboratori ai ziarului „România”, apărut după suspendarea presei corupte de inamic.

Dosare speciale ale războiului secret

Dosarul „Gunther”. Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României” consemnează: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării”.

Dosarul „Iwersen”. (Ziarul „Capitala” din 30 martie 1930)
Cine sau ce a fost Iwersen? Agentul M. 255 („Farmacistul”): „N-ai să știi niciodată… Unii spun că a fost un om, alții că a fost o firmă. Eu nu știu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Știu unde a stat Iwesen, om sau firmă… E în fața Legației germane pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma. Aici, în această casă ștearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă și să nu atragă atenția, a fost sediul acțiunii Puterilor Centrale în timpul celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori și pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și șeful. De aici porneau informațiile tenden țioase, articolele șablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste. Aici se recrutau agenții. Se centralizau informațiile. Se cultivau ziariștii și se inspirau ziarele. Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în fața casei, privea la stânga și la dreapta, apoi dispărea prin portița modestă de lemn. Un om de legătură care mergea apoi cu acesta la redacții, parlamentari sau șefi politici”.

Referitor la procedeele folosite în operațiunile de influență, propagandă, contra propagandă și dezinformare: „Se lucra cu toată gama mijloacelor. Cercurile conservatoare erau ațâțate contra Franței democrate și revoluționare, iar Germania era prezentată ca o forță feudală simpatică sentimentelor boierești. Social-democraților și cercurilor de stânga, în loc să li se vorbească de o Franță democratică, li se denunța Rusia țaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia. Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soții și copii. Fiecare sector de opinie publică își avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii”.

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

SURSA:http://www.art-emis.ro/istorie/5175-maria-balan-regina-spionajului-romanesc-.html

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

UN REPORTAJ DESPRE SCRIITOAREA IULIA HASDEU

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., IMAGINI, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

Ștefan cel Mare – cel mai important conducător politic și militar român din Evul Mediu

Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova.

Ștefan cel Mare a fost un unificator al românilor, ante-litteram.

Ştefan cel Martea adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică al Munteniei. De curând a ieșit la iveală că a fost numit conte sau guvernator al Transilvaniei. A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei.

Dacia figurează în mărturiile veneţiene din epoca lui Ştefan cel Mare pentru câteva decenii de la Ştefan pânî la fiul său Petru Rareş, ca principal aliat al Occidentului în lupta anti-otomană. Prin urmare, Ştefan cel Mareeste « Restitutio Daciae », cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Ţării Româneşti şi conte al Transilvaniei, cu un secol înaintea lui Mihai Viteazul. Ştefan cel mare estecel mai important conducător politic şi militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, unul de talie europeană, singurul român de obârşie şi român politic pe care Papa de la Roma l-a recunoscut drept „Atlet al lui Hristos”, adică luptător în prim plan alături de toată Europa, în lupta de stăvilire a avansării Semilunii spre centrul continentului.

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5170-stefan-cel-mare-cel-mai-important-conductor-politic-i-militar-roman-din-evul-mediu.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

CRINA DECUSARĂ- BOCȘAN: DESTINUL NESTINS AL IULIEI HASDEU

                Destinul nestins  al Iuliei Hasdeu

   Toamnă…din când în când nori nehotărâţi se scutură peste ceea ce  am numi  memoria noastră afectivă  ţintuită  în monumentele funerare  din cimitirul  Şerban Vodă din Bucureşti.   Acolo, in fiecare  an de 29 septembrie  la cavoul familiei  Hasdeu ,dupa serviciul  religios, se citesc  versuri din  poemele Iuliei, se vorbeşte despre destinul tinerei care  la 19 ani neimpliniti lăsa pe masa de lucru, gata de a fi editate  sute  şi sute de file. Ar fi trebuit sa aibă ca autor  numele Camille Armand, pseudonimul ales din modestie de tânăra  românca studentă  la Sorbona. Titlul  primului  volum de poezii a fost,  conform  dorinţei  Iuliei, Bourgeons d’Avril (Muguri de aprilie), publicat în Paris la Hachette şi Bucureşti la Socec.

Iulia Hasdeu s-a născut în Bucureşti, pe actuala stradă Franceză din Centrul Istoric în 15 noiembrie (2 noiembrie pe stil vechi) 1869. Imobilul este monument istoric  şi de istorie literară, marcat  cu placă memorială reprezentând-o pe  adolescenta de acum un secol, placa ce are replică la Paris  pe str. St. Sulpice  la nr.28., căci  Lilica (aşa era alintat copilul precoce) a trăit jumătate din viaţă în România şi cealaltă jumătate, între 1881 şi 1888 în Franţa, unde  şi-a continuat  studiile , mereu cu dispensă de vârstă, la Colegiul Sevigne şi apoi la Sorbona, unde  şi.-a pregătit  teza de doctorat despre  Theodiceea poporului român.

Minată  de tuberculoză şi singura ce cunoştea  verdictul  dur al bolii, Iulia a ales fără să ezite între grija pentru sănătate  şi studiul

asiduu.: fetiţa care la  patru ani şi jumătate  ştia româna, franceza, germana şi engleza, iar la  unsprezece ani  susţinea examenele cumulate pentru clasele primare cu dispensă de vârstă compunea poezii, scria  romane pentru copii  şi se iscălea pe piesele ei de teatru  pe când încă nu împlinise  nouă ani.

La Paris  îşi  drămuia  cu grijă timpul împărţit între  cursuri la Colegiul Sevigne, pregatirea cu profesori de greacă, latină, desen ,şi orele târzii din noapte în care   compunea   ciclurile  Bourgeons dAvril, Chevalerie, Contes  et Legendes, Reverie, piese de teatru, eseuri…Sensibilitate, fantezie, inspiraţie, grefate pe o vastă cultură  formată  prin lecturi în original…Dor de  ţară, sete de călătorii, schimb  epistolar cu tatăl rămas la Bucureşti ( solicitat la catedra universitară, la redacţia   ziarului, la Arhive ) , iar pe celălalt talger al balanţei –  dorinţa de a fi  cea mai bună elevă din clasă, de a  se mândri  cu numele Hasdeu  care însemna   pentru ea  Patrie, Ştiinta, Onoare.

Profesorii  , atât cei de la  cursuri cât   şi cei  cu care se pregatea  particular  luând lecţii de canto, de pian, de desen  si de pictură  erau entuziasmati de  felul în care  românca  se forma la lumina  şcolilor europene. Idealul tinerei geniale era dictat de legile Evului Mediu – cinste, onoare, devotament. Familia Hasdeu  işi petrecea vacanţele în Europa, mai ales în Elveţia pentru îngrijirea sănătăţii precare a Iuliei. Acolo a scris  primele poezii în limba franceză, pe malul lacului Geneva – unde murmurul apei îi amintea tânguirea tălăngilor  în ceas de  seară  pe dealurile de la Câmpulung.

Deosebit de exigentă faţă de ea însăşi, Iulia  nu le arătase părinţilor   sutele de  pagini acoperite   de   versuri, proză şi piese de teatru. In timpul vieţii  i-au fost publicate doar patru poezii în  Etoile roumaine. De aceea   moartea fiicei sale l-a doborât pe tatăl îndurerat ,  el autoînvinovăţindu-se că doar  intuise genialitatea  tinerei, nu o cunoscuse decat dupa ce  la varsta de  18 ani bacilul Koch  invinsese  viata. Posteritatea i-o va inapoia, dar este un altfel de viata, este dainuire in spirit.

Bogdan Petriceicu Hasdeu nu a reuşit să  editeze din creeatiile literare ale Iuliei decât volumele de versuri în limba franceză şi un singur roman pentru copii  Mademoiselle Maussade – Domnişoara  Ursuză în Revista Nouă.   Secolul care ne desparte  de existenţa  ei pământească     a dat răgazul să i se publice  şi  celelalte lucrări literare, dar  compoziţiile muzicale şi tablourile  nu au cum să ajungă până la noi decât prin comentariile despre acestea.

Destinul  luminos al Iuliei Hasdeu este greu de explicat. De peste un veac aura  ei este la fel de intensă, deşi originalul textelor –în franceză – ar constitui un impediment în  receptarea  frumuseţii şi echilibrului  în exprimare.  Poate că cel mai  fidel portret îl aflăm în Cugetări :  Orice  om are în el darul de a iubi. Prin aceasta este el Om.   Iulia Hasdeu iubeşte vibraţia Naturii Mame , iubeşte Evul Mediu cu cavalerii  devotaţi  şi prinţese credincioase, iubeşte dragostea, iubeşte  viaţa, însingurarea şi dăruirea, îl iubeşte pe Atotputernicul   dăltuitor al Firii.

Poate că tocmai de aceea este îndrăgită Iulia Hasdeu, deşi mulţi dintre  noi  nu îi cunosc decăt aura strălucitoare… Este fibra de  bunătate , dragoste  şi dăruire . Destinul ei este asemuit soartei mugurelui de  aprilie: bobocul ce  se grăbeşte să devină  floare şi rod adesea e răpus de frigul  crivăţului reîntors pe neaşteptate. Este oare premoniţie în alegerea  titlului primului  volum de versuri Bourgeons d Avril- Muguri de aprilie?  Fie !

Dar avem și volumele ei de povești  Fluierașul de os, Trandafirul Moșului, Prințesa Fluture și romane pentru  copii,  Domnișoara Ursuză, Fiul răsfățat, Năzdeăvăniile  Denisei și  piesele de teatru  Prietenul lui Traian, Haiducii și altele, partituri muzicale și spiritul ei iubitor de frumusețe, de bunătate împărtășită. O avem pe Iulia Hasdeu alături de  Elena Văcărescu, Carmen Sylva , Martha Bibescu  …Ele au destin necuprins în timp, nestins  de uitare.

Crina Decusară-Bocşan                                                                                                                                                                                                                                       NOTĂ: Textul respectiv nu este altceva decât comunicarea științifică a autoarei prezentat la Conferința Științifică din 18 octombrie 2018 la Biblioteca Centrașă a BM ”B.P. Hasdeu”

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

CONFERINŢA IULIA HASDEU: POEZIILE ROMÂNEŞTI INEDITE ALE IULIEI HASDEU

Poesiile româneşti inedite ale Iuliei Hasdeu

Întâi şi’ntâi precisez că prin Poesiile româneşti inedite ale Iuliei Hasdeu înţeleg poesiile pe care nu le-a publicat B.P. Hasdeu. Apoi că, plaja literaturii în limba română a Iuliei Hasdeu este foarte întinsă, de la poesie la proză, în cadrul căreia cultivă toate genurile – inclusiv amintiri plăcute, cum zice ea, jurnalul şi, unul care îi este propriu, şi anume jurnalul timpului viitor –, mai puţin romanul. În sfîrşit, este de relavat faptul că, urmând tiparul creaţiei orale rămâneşti, poesia este aceea care dă prima expresia sentimentelor exprimate de Iulia prin literatură. Şi că, dată fiind condiţia ei de copilă, poesia de început a Iuliei este o poesie de revoltă.

Mediul în care creştea fata îl desprindem dintr’o anecdotă, din Anecdote amusante, de Iulia B.P. Hasdeu:

„I. Socia. – Amicul meu, de ce citeşti mereu ?

Sociul. – De ce ? Pentru că-mi place lectura.

Socia. – Ziceai însă, mai de ună zi, ziceai că oamenii trebue să învingă plăcerile; învinge şi tu pe aceasta.

Sociul. – Aşa ? Tu mă iubeşti pe mine ?

Socia, cu pasiune. – O ! cum să nu ! cu foc !

Sociul. – Învinge această pasiune, amica mea; după lege, trebue să’nvingi pasiunile.”

Performanţa (ambiţia părinţilor) Iuliei Hasdeu (n. 2/14 Noembrie 1869 în Bucureşti) de a fi admisă, la vârsta de 8 ani, în clasa întâia de liceu la Colegiul de băeţi Sf. Sava din Bucureşti, nu a fost atinsă fără mici revolte, ce transpar din satirele copilei – îndreptate împotriva profesorilor (meditatorilor) ei. Acestea nu scad cu nimic din statura acestei fiinţe excepţionale, capabile să-şi aproprie perfecţiunea – mi se pare pilduitoare întrebarea scrisă de profesorul de literatură francesă, Maurice Albert, elevei de 14 ani, de la Collège Sévigné din Paris, după ce-i citise lucrarea despre o maximă a lui Fontenelle : ”Este compusă în întregime de dumneavoastră ?” – Iulia Hasdeu fiind prima femee din lume care, la 16 ani şi la alegerea ei, îndrăsnea să urmeze filosofia la Facultatea de Litere de la Sorbona.

Destinatarii satirelor, Ioan Bianu (1856-1935), Nicolae Cosăcescu, M. Iliescu şi Radu Novianu, erau toţi patru tineri destoinici şi becheri (Iliescu şi Novianu se vor însura în primăvara lui 1883, Bianu nu se gândea nici în 1885 s-o facă, Cosăcescu rămânea un ciufut). Trei dintre ei, Bianu, Cosăcescu şi Novianu erau elevii lui Hasdeu, pe care acesta se străduia să-i ajute, angajându-i copişti la Arhivele Statului (Cosăcescu şi Novianu) şi încercând să le obţină burse pentru doctorate în străinătate, isbutind aceasta pentru primii doi, Novianu chivernisindu-se pe neaşteptate prin moştenirea unei mari brutării, de la un frate al său. La rândul lor, Novianu şi Cosăcescu erau „profesori gratuiţi şi devotaţi”, cum scria despre ei B.P.Hasdeu.

Iulia îşi îngăduia, chiar faţă de Hasdeu, să-i poreclească pe Cosăcescu (Cossac, Cosac, Cossinus, Cosac…escu – truc pe care-l va folosi mai târziu şi Tudor Muşat…escu) şi Novianu (Novac), ori să-i imite: „felicitări de sărbători bunului d. Franzelă [August Frăţilă, alt meditator, şi el elev al lui Hasdeu, trimis cu bursă la Gratz], viceversului d. Novianu [ne vine în minte schiţa despre Un pedagog de şcoală nouă a lui Caragiale] şi tuturor cunoscuţilor de pe acolo”. Şi nu-i lipseşte un zâmbet ştrengăresc, aflând că în vara lui 1885 vor voiaja în Elveţia, cu familia Novianu: „Acest brav d. Novianu! L-am făcut să turbeze altădată! Eram mititică atunci… aveam zece ani.”

Cam de atunci datează şi cele patru satire, aflate în manuscrisele ei de la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Cu observaţia că aceea adresată lui Novianu, în care Iulia glosează cu fantezie, pe marginea unei lecţii mecanice şi aride de geografie, mizând pe jocul paronimelor (Cerneţi, oraşul lui Tudor Vladimirescu = urmaşii lui Cernea ~ cerneţi, vb.; Gorj = judeţ ~ fr. gorge = gât, trecătoare, strungă, chei ş.a.) şi al metagramelor (Slatina ~ Slănina), este de un avangardism avant la lettre.

Doar faţă de Ioan Bianu, bibliotecarul Academiei, din care Hasdeu dorea să facă un universitar (îl va şi lăsa să-l suplinească la catedră, după moartea, la 17 Septembrie 1888, a Iuliei, alternativ cu un alt elev al său, ploeşteanul Lazăr Şăineanu) Iulia va păstra o ironică distanţă: „Majestatea Sa d. Bianu”, „D. Bianu a devenit un mare senior; îl vedem foarte rar. El frecventează des café-şantanurile şi, mai presus de toate, pe d. Odobescu”, „D. Bianu a devenit câinele fidel al d-lui Odobescu şi, în consecinţă, invisibil pentru noi”, „D. Bianu i-a făcut mamei deosebita onoare de a-i scrie”.

Dacă poesiile destinate publicării au fost retranscrise şi pregătite pentru tipar de Iulia, stând la baza primelor două volume de Oeuvres posthumes de Julie B.P.Hasdeu, I, Bourgeons d’Avril. Fantaisies et Rêves, Avec une introduction par le C-te Angelo de Gubernatis, Paris, Librairie Hachette & C-ie – Bucarest, Librairie Socec & C-ie, MDCCCLXXXIX [1889], II, Chevalerie. Confidences et Canevas, Précédé d’une lettre et d’une notice par MM. Emile Boutroux et Louis Leger, Paris, Librairie Hachette & C-ie – Bucarest, Librairie Socec & C-ie, MDCCCXC [1890], îngrijite de B.P.Hasdeu, acestea pe care le publicăm acum au rămas în caetele ei, păstrate la Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, ca fantome ale unei copilării prematur consumate. Ele merită să fie cunoscute şi din perspectiva istoriei dinamice a mentalităţilor ultimului sfert al veacului al XIX-lea, percepute şi relevate de o copilă, angajată ea însăşi în mişcarea (modificarea) acestor mentalităţi.

Intervenţiile dintre parantesele drepte [ ] sunt ale mele.

[D-lui Novianu]

Comunele urbane Turnu Severin

Cerneţi cu toţi[i] Baia de Aramă

Crai Ivanca la o fată în Judecătorul Doljului

Târgul Jiului dans la gorge*

Rimnicul Vâlcei, Ocna de la Drăgăşani în Judeţul Vâlcea

Parcă-i un cal D. Novianu din Judeţul Romanaţi

Slănina din judeţul Olt e delicioasă.

Curtea de Argeş de lângă Piteşti este prea frumoasă.

Turnul Măgurele, în care şed Roşi[i] de vede este

Patria D.[-lui] Nov.[ianu]

Potlogi sunt fraţii D-sale.

M-am umplut de Filipesci de când vine D. Novianu la lecţie.

Brăila – patria lui D. Cosac.

  1. Novianu e tocmai ca o bucată nesărată

Neamţu şi Ungurul sunt favoriţii D-Sale.

Iaşi şi Târgu Frumos, în judeţul Iaşi.

Vai de mine şi de mine !

  1. Novianu e bun de dus pentru a ţine

companie bietului Fontanin.

__________________

Mss. 1453, f. 34 v; într-un caet cu Theme din Gramatica Latină pentru Classa a IIIIa [1880-1881] Gymnasială al elevei din lyceul Sf. Sabba, Julia B.P.Hasdeu; scrisă cu cerneală sepia.

*) – (fr.:) în munţi.

 

D-lui Cosac

La esle

 

Cosac nalt şi bosumflat,

Parcă’i dracul pe uscat !

Barba lui e neagră, mare,

El e nalt, robust şi tare.

Ochii lui sunt negri, mari,

Ştii, ca ochii de tălhari.

Vai de el! E şi buzat

Şi vărsatul l-a stricat.

În fine, e-o pocitură;

De nu’i şti[i] lecţia, face gură.

Sbiară, se supără iute;

Spune vorbe mii şi sute.

De problema nu i-o faci,

Vai de tine ! Dai de draci !

Nu’i place nici să glumească;

Trebui să fii ca o broască.

În fine, să spun curat,

Totdeauna’i supărat !

Foarte bine, foarte bine,

Cu astea dă zor cu mine !

Mi s’a urît, zău aşa,

Bosumflat ca Sinan Paşa,

Totdauna, tot mereu;

Parcă e un pui de smeu !

De necaz, să zic aşa :

Versuri lui Sinan Paşa :

Printre florile de mac,

Zărim ochii lui Cosac.

Strălucind, negri şi mari,

Ca ochii cei de tâlhari.

Rău, urît şi bosumflat,

Parcă’i dracul pe uscat !

Fine

Julia Ha[sdeu]

___________________

Mss. 1453, f. 35; în acelaşi caet; scrisă tot cu sepia.

 

 

Poesie D-lui M. Iliescu

 

Mă rog1), boeri şi cucoane

Ascultaţi cu atenţiune

Rog, însă, fără fasoane

Ci cu multă plecăciune.

 

II

Eu sum rotund la faţă

Nasul nu e potrivit

Parc’aş fi boboc de raţă

Aşa sum de pocit.

III

Al dracului şi afurisit

Să fie ăl vărsat,

Care figura mi-a2) ciupit

Şi mândrul nas mi-a stricat !

IV

Sum rumen ca un bujorel

Şi scurt ca un butuc

În fine, sum prea frumuşel

Musica’mi place ca un năuc.

V

La lecţie sum foc de reu,

Dau ghionturi peste ghionturi

E3) bun şi ţeapăn pumnu meu

E bun de lovituri !

VI

Vorbe de spirit ştiu să spun

Cât părul, mii şi sute,

Lumea mă4) crede că sum nebun

Ce’i drept, şi sum cam iute.

VII

În fond, sum mare artist,

Dar nu cânt niciodată

N’am reputaţie de pianist

Dar ştiinţa nu e bogată.

VIII

Nu mă’mpac cu emanciparea

Femeea, dup’a mea părere,

Acasă trebue să steie,

Să facă ştrud[e]l cu mere.

IX

De menaj să îngrijească

Iear nu să fie profesoară

Findcă natura feme[e]ască,

E prea nervoasă, prea uşoară.

X

Femeei oglinda’i se pare,

Că este un idol

Cochetăria le este mare

Iar capul le e gol !

XI

Eu sum de neam Rusesc

Cnutul e zeul meu

Îmi place să ghiontesc,

Să bat ca şi un smeu !

XII

Acum, boeri, cucoane,

Adio ! Eu vă părăsesc,

Femei, cu a voastre fasoane,

La Mărcuţa o să pornesc !

Fine

Iulia Hasdeu

_____________
Mss. 1457, f. 307, 307v; pe o hârtie cu antetul Direcţiunii Generale a Arhivelor Statului, Bucuresci, Anul 188…. Luna   ; scrisă cu creionul;

1) – şters: frumos.  2) – şters: pocit. 3) – şters: bine. 4) – şters: vede.

Primele şase strofe publicate de D-na Crina Decusară-Bocşan, Iubirile Iuliei Hasdeu, [Bucureşti], Acociaţia Culturală Iulia Hasdeu, [1995], p. 21-22, cu o lectură puţin diferită: Chiar aşa sunt, v. 8; mi l-a stricat, v. 12; Sunt mândru ca un, v. 13.

Portretul lui B.[ianu]

Bibliotecar al Academiei.

Eu sunt vestitul, mare boer,

Profesor înalt vreau să mă fac;

Cu bastonul, atenţie o să cer;

Cu şcolarii voi fi un drac.

Voi striga, vreau chiar a bate;

Căci acesta e talentul meu;

Mai bine ca mine, nimeni nu poate,

Să bată elevul cel leneş şi reu.

 

Ear dacă la mine, se va’ntâmpla,

La examen, să vie şi fete,

Le oi răsuci, le oi încurca.

Pân’or rămâne repetente.

 

Le oi pune pe Coressi ’nainte,

Să mi-l analise, de or putea;

De n’or şti v[r]eo două cuvinte,

Le trag un trei ! pre legea mea !

 

Figura mea, însuflă groază;

Sum de mijloc, dar nu prea gras;

Ochii mei, sunt subţiri, ca să vază;

Ca un cârlig e al meu nas.

 

C’un păr sbârlit, adică frisat,

M’a înzestrat natura;

Vărsatul pucin m’au stricat

Şi mi a strâmbat şi gura.

 

Dar nu’i nemic; pucin îmi pasă !

Eu nici n’aş vrea să fiu frumos;

De am ce mânca, am casă,

Şi un aer prea maiestos1).

 

Multe vorbesc, puţine fac;

Sum rău, o zic ear o zic:

În2) plăceri-mi place să zac,

În tot, sum om de nimic.

 

Îmi place numai să răsucesc.

Să supăr pe domnişoare;

Ele de necaz, în[n]ebunesc,

Şi asta e a mea plăcere3).

 

Acum, eu mi-am făcut portretul;

Am spus ce’i drept, pre legea mea;

În tot – mă jur că sum ca dracul,

Mă jur, mă jur că sum aşa !

Fine     J. Hasdeu.

______________
Mss. 1452, f. 41, 41v; într-un miscellaneu literar, din foi disparate; scrisă cu sepia;

1) – urma strofa, pe care a tăiat-o:

 

În totul de mă’ţi vedea,

Mă veţi crede un bufon;

Mă veţi privi şi admira;

Zeu, sum un fanfaron.

 

2) – versul începea: Fetelor ; dar taie şi scrie în continuare.

3) – urma strofa, tăiată:

 

Bine a zis acel ce zice:

Bianu rău şi bosumflat;

Acestor domni şi a mele amice,

Parcă’i DRACUL pe uscat !

Fine     J. Hasdeu

 

Iulia avea o încredere fantastică în destinul ei, simţind că va străbate fizic şi secolul următor şi va triumfa ca autoare dramatică. Ea călătoreşte peste tot în lume şi peste tot este întâmpinată de mulţimi ce se înghesue şi se strădue s’o vadă şi s’o aplaude. Totdeodată, ca şi Carmen Sylva/Regina Elisabeta, scriitoarea se viseză şi regină a României:

„1908, 10 septembrie. / Regele şi Regina au sosit eri seara* la şease ore în Bucuresci, venind din Suceava. M.M. Lor erau însoţite de D.D. miniştri C şi S.”

__________________

Mss. 1429, f. 134

 

„1927. 17 octobre.1) / M.M. Lor Regele şi Regina au assistat, ieri la 10 ore a.m. la parastasul2) ce s’a oficiat la Mitropolie în memoria M. Seale Regelui Carol I, decedat la 13 octombroe 1897, adecî acum treizeci de ani. La 4 noembrie se va celebra cu mare pompă a 30_a aniversare a suirăi pe tron a Regelui Ferdinand şi a Reginei Iulia.

21 octobre 1927.

Astăzi, a 36_a aniversare”.

___________________

Mss. 1428, f. 220. Însemnare neterminată.

1) – preface din 1926. 10 august. Decembrie, din scrie peste ultimele cifre şi taie lunile.

 

Suceava, 1943, Iunie;

Suceava, 1943, Septembrie.

Scumpă bunică, 26 Aprilie 1970 Mss. 1434, f. 58v-59

Scumpă Dafnă, 28 Apr 1970

 

Cu toate acestea, ea a trăit sub sceptrul morţii.

Iată, Dialogul celor ce mor. Iulia avea vreo zece ani. „Erau, într’un spital, trei murinzi în o odae; unul era bătrân, de vreo şeaizeci de ani, altul mijlociu, încă în floarea vârstei, de 26 de ani, altul copil de douisprezece.

Moşul: – O să mor, o Doamne! Aşa bătrân… nu-mi pare reu că mor ! Dar tot…. Aş mai fi putut trăi, o lună, trei, şease, zece; un an chiear…

Junele: – Ce, bătrâne? Vieaţa pentru tine nu e o sarcină grea ?

Moşul: – Deloc! Nu eram fericit, dar vieaţa e mai bună ca moartea, după mine; de! aşa zic eu!

Copilul: – O! moşule, moartea e bună, ea face bine, mă crede; Dumnezeule, ia-mă curând, să scap de vieaţă, care mi e nesuferită! […]

În ast moment, moartea îi strînse de gât; toţi începură a striga:

«Ajutor! murim! Ajutor!

Junele: – Mor, agonie! O! Doamne, aşa june! las această lume albă! Dumnezeule, încă o zi!

Copilul: – Doamne, aşa mic! Milă, Doamne, milă! Încă o oră, lasă-mă să vez soareşe încă o oră!…

Şi expirară cu aste cuvinte pe buze.

«Muriţi, oameni, zise Moşul; voi vă lăudaţi că nu vă e teamă de moarte, că muriţi cu bucurie; eu m’am jeluit, este adeverat; dar cel pucin am spus verde că nu vreau să mor. Acum că v’a venit ceasil, strigaţi ca mişte nebuni: nici un om nu vrea să moară pe acest pământ!»

Şi moşul, murind, căzu peste cele două* cadavre. / F i n e. / Julia Hasdeu”

_______________________

Mss. 1444, f. 7v, 8, 8v.

*) – iniţial scris: cei doui morţi, dar şterge: morţi şi preface: cei doui în: cele doue.

 

Fata murindă  mss. 1441

Moartea unei fecioare mss 1457, f. 309

Rosa mea  mss. 1457, f. 310

Tema despărţirii:

Jurnal, dactilo

Odă la Hermina mss 1441

Octavian ONEA, cercetător ştiinţific, cunoscut hasdeolog Ploieşti, România

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

STĂRI DEZOLANTE ÎN POEZIA IULIEI HASDEU (Din materialele conferinţei ştiinţifice 18.10.18)

STĂRI DEZOLANTE ÎN POEZIA IULIEI HASDEU

Gherman Oxana, doctor în filologie, lector, UPS „Ion Creangă”

Una dintre marile pasiuni ale Iuliei Hasdeu a fost poezia. Înzestrată cu o memorie fenomenală, Iulia memorizează fără dificultăţi şi recită poezii de dimensiuni mari de la o vârstă fragedă, manifestând sensibilitate faţă de arta literară. La doar 10 ani începe a scrie povestiri moralizatoare pentru copii, piese de teatru („Dama de circ”), scenete inspirate din istorie şi poezii. Primele încercări literare datează în 1879. Când B. P. Hasdeu descoperă poemele Iuliei şi încearcă să o convingă să le publice, ea nu se avântă să folosească această oportunitate, ci refuză din motiv că încă e prea devreme, după părerea ei, să debuteze ca poetă. În pofida deciziei mature a Iuliei, tatăl său alege patru poezii – „Poveştile albastre”, „Lacrimi de copil”, „Dispreţ”, „Dorinţa unei urâte”, şi le propune ziarului „Steaua României”. Debutul Iuliei Hasdeu în presa culturală a fost însoţit de o recenzie în trei articole intitulată „Domnişoara Iulia Haşdeu, poeta”, semnată de August R. Clavel. Pentru a nu se lansa în lumea literară având asigurată faima fiicei marelui enciclopedist român, Iulia îşi alege mai târziu un pseudonim literar – Armand Camille (1880).

Pe lângă voinţa, ambiţia şi pasiunea de a scrie, Iulia era dotată cu un spirit creator care anunţa o puternică individualitate artistică. Scrierile sale lirice poartă însemnele romantismului, oscilând între sentimente luminoase, euforice şi stări profund melancolice, atitudini sceptice, reflecţii lucide pe marginea unor teme existenţiale. Eul poetic este afectat de idealismul şi inocenţa spirituală a autoarei, dar şi de un puternic presentiment faţă de sfârşitul ei nefericit.

Primele semne ale predispoziţiei spre stări sufleteşti sumbre apar atunci când, din cauza unor probleme între părinţi, Iulia este nevoită să plece cu mama ei la Paris. Aflată departe de România, ea scrie poezie patriotică („România”, „Ţării mele” ş.a.), care reflectă dragostea de ţară în profunde vibraţii sufleteşti. În aparenţă uşor adaptată, Iulia se bucură de succese remarcabile în mediul cultural francez. Se preocupă de folclorul românesc la nivel ştiinţific, dedicând-se unei teze de doctorat cu titlul „Filosofia populară  la români” (1886). Unele poezii poartă marca sensibilităţii autoarei faţă de creaţiile folclorice şi chiar împrumută stilul prozodic al doinelor, baladelor şi cântecelor bătrâneşti, iar poveştile populare constituie o inestimabilă sursă de inspiraţie, prin prisma lor poeta abordează motivul dragostei, suferinţei, tristeţii, dorului, dar şi al bucuriei de a trăi. Cu toate acestea, în poezia „Trandafirul de vază”, ea mărturiseşte constatări cutremurătoare care denotă nu doar sentimentul înstrăinării, senzaţia captivităţii, constrângerii, care o macină, ci şi a răcelii ei faţă de ambianţa în care trăieşte: „Aceasta-i: trebuie să moară / De jalea timpului plecat,/ În încăperea princiară/ În’năbuşeala din palat”. Versul „Deci trebuie să moară”, care se repetă de mai multe ori în poezie, sugerează, prin metafora trandafirului, deprimarea pe care i-o provoacă climatul străin şi dorul de eliberare.

Setea de libertate este o temă centrală şi în poezia „Singurătate”, în care se pun în antiteză pământescul şi divinul. Singurătatea se asociază zborului către infinit, eliberarea de „pământeasca tină”, de corp – care este un „beci obscur” şi de „lanţul” realităţii. Liniştea singurătăţii face posibilă mişcarea spiritului către spaţiul adevărului absolut, revelarea esenţelor inaccesibile omului comun, aspiraţia către lumea voluptăţii divine, dorul de care este o tortură. Singurătatea este, în viziunea autoarei, o călătorie spre spaţiul divin, aşa cum este şi moartea.

Chiar dacă nu se desparte de stilul romantic al versificaţiei, Iulia asimilează câteva teme ale marilor simbolişti francezi, vocea sa lirică fluctuând frecvent între expresiile unor stări contradictorii. În poezia „Cimitirul”, ea scrie: „Iubesc acest prea simplu cimitir, / Ce martor fu l-a noastră încântare, / Când hoinăream, ca-n farmec, la-ntâmplare… / Îţi reaminteşti, din frântul vremii fir…”. Imaginile sumbre „negrul monument”, „nume şters”, alături de cuvintele „moarte”, „plâns”, „trist”, „chin”, formează un contrast pentru secvenţele care denotă lumină în acelaşi text: „crengi mlădioase ca nişte salbe”, „cireş cu mii de stele albe”, „drag april”, „salcâm cu flori aromitoare”, „cer cu pleoapele rozalbe”, „vis efemer”, „fericire-ndepărtată” ş.a. Stările apăsătoare şi orientarea spre lumină conferă motivului central, cimitirul, o nouă semnificaţie poetică, acesta reprezentând un spaţiu simbolic al regenerării fizice şi spirituale.

Printre poeziile romantice, euforice, patetice şi retorice ale tinerei Hasdeu se regăsesc şi texte pătrunse de o tristeţe iremediabilă, de suferinţă şi de conştiinţa morţii, stări care se reflectă şi în versurile cu predispoziţie spre beatitudine: „Vezi, arborii-s acuma schelete dezbrăcate, / Căci frunzele sunt smulse de vânt şi aruncate / Departe, nu se ştie, în aer sau în cer. / Pe mândrul arbor vântul îl scutură şi-l pleacă, / Iar frunza-i, parcă-n glumă, din ramuri i-i înşfacă / Şi-o-nvârte tot mereu în cerc.” („Frunza”). Moartea naturii este asociată celei umane, întunericul ei şi neputinţa omului de a cunoaşte ce va fi dincolo fiind un sentiment chinuitor. Eul liric constată cu durere că lumea pământească şi soarta omului este efemeră, valorile – înşelătoare, totul decade în incertitudine şi inutilitate. În final, el îşi găseşte refugiu în divinitate. Comunicarea cu Dumnezeu are lor prin gândurile pe care fenomenele naturii i le comunică poetei.

Deşi versurile exprimă pe alocuri o imensă dorinţă de viaţă şi pofta de a trăi deplin senzaţii noi, cu aceeaşi intensitate se resimte deziluzia şi resemnarea ei în faţa morţii. Adolescenta trăieşte acut stările de deprimare, deşi încearcă să le îndepărteze prin reflecţii lirice degajate, ele persistă în poeziile „Singurătate”, „Cimitirul”, „Moartea” „Descurajare”, „Dispreţ”, „Dezgust” ş.a. Motivul morţii şi sentimentele de suferinţă pe care le provoacă celorlalţi pierderea unui om, apar în foarte multe texte ale Iuliei Hasdeu, cum ar fi: „Victor Hugo” („Tu n-ai să mori, maestre Hugo!… S-a speriat / În faţa ta chiar Moartea.”), „Nu mă împiedica de-a plânge” („suflet zdrobit”, „lacrimi neoprite”, „în chinul cel îngrozitor”), „Margareta de Scoţia” („Văzui prea multe rele! Destul! Sunt obosită; / Ah, vino grabnic, moarte! Eşti graţia sortită.”), „Petrarca, pentru Laura” („Căci moartea nu-i în stare ca să-şi întindă gheaţa / Pe sfânta mea iubire… în veci te voi iubi / Şi sufletu-ţi în mine va trăi!”), „Logodnica lui Roland” (Roland, a cavalerilor grandoare, / E mort şi nimeni nu-l va mai vedea!… / – De-i mort, şi inima mea moare; / Odet-în groapă-l va urma.), „A fi iubită” (Să mori iubind!… / Ah, moarte de har şi norocire, / Când mori în nimb de soare, / Ca-n el să retrăieşti!…) ş.a. Toate aceste secvenţe poetice sunt dovada faptului că Iulia era obsedată de tema morţii şi deseori cădea în reflecţii şi stări dezolante. Versurile reflectă starea de destrămare interioară, pe care o asociază dezagregării naturii şi a lumii.

Iulia încearcă să depăşească spaima în faţa morţii prin credinţa şi încrederea în divinitate. În poezia „Moartea”, vocea poetică tinde spre eliberarea de sentimentul morţii, adoptând viziunea creştină a trecerii în lumină: „Eu nu urăsc viaţa şi nu mă tem de moarte, / Căci moartea e fecundă şi-i de lumină sursă. / O, nu-i răpus în beznă, de-a nimicirii soarte, / Acel ce cade parcă într-o fatală cursă.” Moartea este percepută ca o graţie, ca un acces în eternitate: „O trecere e moartea la veşnica viaţă / Primeşte-o făr’ s-o cauţi – e buna mea povaţă; / De suferi, niciodată să nu zici “Vreau să mor”! / C-ar însemna aceasta că n-ai în pieptu-ţi dor / Să lupţi cum cere Domnul, ci te-ai lăsat călcată; / De graţia din urmă de Dumnezeu e dată.” („Camisarzii”). Credinţa este dintre puţinele suporturi morale ale Iuliei în clipele grele. În poezii ca „Secerişul”, „Credo”, „Camisarzii”, „Pe ţărmul mării”, „Dumnezeul meu” ş.a., Iulia comunică cu divinitatea, dedică versuri de admiraţie faţă de forţa creatoare, manifestă sentimente de încredere şi o atitudine de supunere.

Imaginea morţii, în concepţia Iuliei Hasdeu, este de esenţă creştină, ea înţelege moartea ca parte a unui proces ciclic care este specific nu doar fiinţei umane, ci şi elementelor naturii: „Deci corpul mort, pe care ţărna-l înconjoară / Nu şi-a sfârşit cu totul aicea jos menirea / Hrănind întâi pământul din nou se desfăşoară / Ca alt copil din sânu-i să-şi facă împlinirea.” („Moartea”). Fiind dominată de stările omului în faţa morţii, tema vieţii i se pare cu atât mai luminoasă, dar şi mai îndepărtată. Iulia este tulburată de permanenţa unor stări morbide. Într-o poezie scrisă în 1885, ea îşi confesează suferinţa sfâşietoare şi declară dorinţa de moarte: „O, Doamne, cer iertare, căci să mor aş dori! / Şi n-am nici şaişpe ani! Dar viaţa mi-e amară / Şi inima mi-e tristă; tânjesc zi după zi / N-am bucurii, nici prieteni… m-apasă grea povară! /Doresc mai bine moartea. Nici nu mai pot să plâng, / Şi chinu-mi creşte; însă în lacrimi e-alinare… / Ce pot dori acuma, tristeţea să-mi înfrâng, / Decât paharul morţii, când ochiul lacrimi n-are?” Iulia este atentă la manifestarea fenomenului morţii în tot ce o înconjoară. În poezia „Floare-ofilită”, ea tratează această temă într-un mod aparent superficial, cuvintele sunt foarte grave şi vin în contradicţie cu măsura scurtă şi ritmul vivace ale versurilor: „Floare, azi moartă, / Vântul te poartă / Pe-alte răzoare; / Astfel se trece / Palid şi rece / Totul sub soare. / Timpul zoreşte / Şi ne răpeşte / Orice-amintiri: / Nici fericiri, / Nici tristul chin / Nu mai revin!”. Fenomenul morţii devine un fapt dezirabil, care îndepărtează omul nu doar de frumuseţea existenţei, dar şi de toate necazurile ce o însoţesc. Moartea devine o posibilitate de a se absolvi de suferinţă.

Apropiindu-se de fatalul an 1888, poeziile sale devin tot mai întunecoase. Din 1886 încep să apară poezii cu titluri-stări, aşa cum este „Descurajare” („Vai, totul mi-e contrar pe lume, / Chiar şi iubind; / Nu-i nimeni să-mi răspund anume / Decât hulind!”), „Dispreţ” („Eu n-am iubit vreodată; mă simt mereu copilă / Şi râd de-amorul fraged cu nostima-i idilă”), „Dezgust” („A viciului faţă cumplit mă chinuieşte!”), în care se răzvrăteşte contra diabolicului, indiferenţei, crimei şi a altor surse ale răului pe care ea le detestă. În cea de-a doua poezie, îşi manifestă dispreţul faţă de iubire: „O, voi, ce-acum susţineţi c-Amorul toate ştie / Lăsaţi-mi viaţa simplă în nevinovăţie / Lăsaţi-mi pacea sfântă din timpul infantil / Căci, dacă sunt matură, cu inima-s copil!”. Ea se simte agasată şi obosită de toate vicisitudinile lumii mature, are nevoie de refugiu în universul feeric şi simplu al copilăriei. Cu un an înaintea morţii, apare poezia „Oboseală” „Nu-ţi mai aduci aminte cât ne iubeam odată? / Azi inima îmi zace în somn bolnav ca-n vid! / Mi-e fruntea acum umbrită şi de gândiri brăzdată; / De oboseală ochii aproape mi se închid”. Invadată de amintiri şi epuizată de emoţii ca în pragul bătrâneţii, Iulia Hasdeu îşi exteriorizează slăbiciunea cronică, lipsa de putere, de rezistenţă la factorii agresivi ai anturajului.

Una dintre cele mai pătrunzătoare poezii ale Iulie Hasdeu, în care frumuseţea vieţii şi pofta de a trăi derivă într-o nestăvilită sete de moarte, este „Zile de nelinişte” (1887): „Aş vrea să fiu azi moartă. Dormind profund sub glie / În veşnica odihnă şi-a tainei veşnicie, / Culcată în sicriu-mi, în noaptea de mormânt / Acolo eu de-a pururi voi fi făr-de suspinuri / Şi mâna rece-a morţii curmând a mele chinuri, / Mi-o dat repaus sfânt!”; „Sunt încă-n floarea vârstei şi viaţa-mi este dragă; / Şi totuşi dorul morţii zoreşte să m-atragă”, aceste versuri o dovedesc conştientă de sentimentele care o domină, pe care le agregă într-un text organic, jucând pe contraste şi paradoxuri. Antagonismele, contradicţiile lumii se răsfrâng agasante în mintea ei, determinând-o spre balansarea între stări extreme. Un alt tablou al contrastelor îl constituie poezia „Tristeţe”, epitetele dezolante ale căreia („jale infinită”, „vifore ostile”) se contrapun farmecului naturii în luna martie („glia dezmorţită”, „iarba înfloreşte”, „aerul cel proaspăt e-atât de înmiresmat”, „fine viorele şi rumene zambile”), energia ei pare că o revigorează, o umple de farmec, însă stările de satisfacţie sunt efemere, eul liric cade brusc în neantul stărilor apăsătoare („suflet agitat”, „a reînnoit durerea” „inimă nervoasă”). Cu un an înaintea morţii, tânăra luptă contra suferinţei fizice care îi afectează iremediabil stările spirituale: „Şi inima-mi trezită şi-a reînnoit durerea / Din plaga cea ascunsă a vechiului meu chin / Ce parcă se calmase, căci îi pria tăcerea; / Iar azi încerc zadarnic s-o îndur făr-de suspin.” Iulia şi-a consumat intens fragilitatea, a reuşit să-şi defuleze spectrul nemărginit de stări care o încercau, s-a dedicat total pasiunilor şi s-a epuizat prea devreme. Lucrările sale au rămas însă surse inepuizabile de trăiri.

Versurile cele mai inspirate ale Iuliei Hasdeu dovedesc un potenţial artistic care mai târziu ar fi adus, probabil, o inestimabilă contribuţie literaturii universale. În poeziile sale, Iulia păstrează autenticitatea confesiunii, creând impresia unui dialog firesc dintre vocea poetică şi cititor, ceea ce sporeşte empatia lectorului faţă de stările lirice, trecându-l prin succesiuni eterogene şi deseori contradictorii de experienţe spirituale.

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu... | Lasă un comentariu

CASTELUL IULIEI HASDEU: CAMERA DE SPIRITISM (Youtube.com)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, Cu numele Hasdeu..., Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

COMEMORAREA IULIEI HASDEU (IMAGINI) LA CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ (18.10.2018) BIBLIOTECA CENTRALĂ

Publicat în CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., IMAGINI, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

CONFERINȚĂ   ÎN MEMORIA POETEI ȘI SCRIITOAREI IULIA HASDEU (secvențe video)

CONFERINȚĂ   ÎN MEMORIA POETEI ȘI SCRIITOAREI IULIA HASDEU (secvențe video)

În ziua de 18 octombrie  2018 în sala germană a Bibliotecii Centrale a BM ”B.P.Hasdeu” a avut loc  Conferința Științifică dedicată  scriitoarei și poetei Iulia Hasdeu, de la care moarte prematură s-au împlinit 130 de ani.

Evenimentul a fost deschis cu un mesaj de salut prezidat de directorul general al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” doamna dr.Mariana Harjevschi. În continuare moderatorul Conferinței Științifice Alexandru Moraru, șef serviciu la Biblioteca Centrală a oferit cuvântul primului vorbitor cu prima comunicare la subiectul respectiv, și anume dr. Oxana Gherman cu” Stări dezolante în poezia Iuliei Hasdeu”.

Ulterior în fața publicului a luat cuvântul prietenul Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, cercetătorul, scriitorul și publicistul Octavian Onea din România cu comunicarea ”Poeziile românești ale Iuliei Hasdeu”.

Tot cu o comunicare interesantă a venit și cunoscutul cercetător, directorul Muzeului Național de Literatură Română ”Mihail Cogălniceanu” , domnul Vasile Malanețchi intitulată ”Moștenirea literară a Iuliei Hasdeu în atenția  cecetătorilor din Republica Moldova”.

Apogeul evenimentului cu siguranță că a fost comunicarea celebrei profesoare universitare din București, cunoscut hasdeolog, scriitoare, poetă, dramaturg doamna dr. Crina Dicusară  Bocșan cu ”Un destin nestins: Iulia Hasdeu”.

Cred că va fi o eroare, dacă nu vom menționa, că la acest for științific, au asistat și participat activ doamna Ciobanu, profesoară de limbă și literatură română cu un grup de discipoli de la Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu” din Chișinău.

Text și secvențe video Alexandru MORARU

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRŢI ÎNŢELEPTE, IMAGINI, MATERIALE VIDEO DESPRE COLECȚIILE SPECIALE ȘI..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu