„CÂND A FOST SĂ MOARĂ ȘTEFAN…”Comunicare la Biblioteca Centrală „Hasdeu”…

„CÂND A FOST SĂ MOARĂ ȘTEFAN…”.

SEMNE PREMONITORII ÎN CRONICILE MEDIEVALE

Andrei PROHIN, doctor în istorie, secretar științific, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală

Prezenta comunicare a fost sonorizată de autor în cadrul Simpozionului dedicat comemorării domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu” în ziua de 2 iulie 2019

În comunicarea mea aș vrea să evoc modul cum au consemnat cronicarii medievali plecarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt la cele veșnice. Deși laconice, relatările cronicărești ne oferă amănunte prețioase despre marele domnitor, precum și despre viziunea asupra lumii, despre gândirea epocii în care a trăit. În particular mă voi opri la semnele premonitorii, anunțând viitorul, întâlnite frecvent în cronicile din Europa medievală, inclusiv din țările române[1].

Una din cele mai vechi relatări ale morții lui Ștefan Vodă o aflăm în Letopisețul anonim al Moldovei, scris în limba slavonă, copie datând din intervalul anilor 1507-1574[2], care a avut la bază cronica oficială de la curtea lui Ștefan cel Mare. Autorul letopisețului a consemnat astfel plecarea domnitorului în eternitate: „În anul 7012 [1504], luna iulie 2, marți, a răposat robul lui Dumnezeu, Ion Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, ca la al treilea ceas din zi. Și a fost în același an, înainte de moartea lui, iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Iar în timpul verii au fost ploi mari și revărsare de ape și înecuri din pricina apelor mari”[3]. Relatarea se remarcă prin exactitatea cu care evenimentul e plasat în timp – se indică anul, luna, data, ziua săptămânii și chiar ora decesului (după unele estimări, voievodul ar fi decedat în jurul orei 8.30 dimineața). Cronicarul manifestă aceeași exactitate și în relatarea altor evenimente din domnia lui Ștefan cel Mare, indicând anul, luna, ziua calendaristică și ziua săptămânii, de multe ori, inclusiv sărbătoarea religioasă. Caracterul amănunțit al expunerii probează că, în letopisețul de la curtea lui Ștefan, evenimentele erau consemnate pe măsura desfășurării lor[4].

Mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Mănăstirea Putna

O relatare similară a morții lui Ștefan cel Mare, dar fără referiri la calamitățile naturii, mai întâlnim în inscripția brodată pe acoperământul de pe mormântul domnitorului: „Io[an] Ștefan voievod, cel ce a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni, care s-a strămutat spre lăcașul de veci în anul 7012 [1504], luna iulie, ziua a doua, în ziua de marți, în ceasul al patrulea din zi”[5]. Relatarea din Letopisețul anonim al Moldovei a fost preluată ulterior, fără adaosuri sau omisiuni, de cronicarii Grigore Ureche și Nicolae Costin. E o dovadă că și cronicarii de mai târziu au considerat semnificativă coincidența dintre calamitățile naturale din 1504 și moartea lui Ștefan cel Mare. Nici istoricii și scriitorii contemporani nu rămân indiferenți față de această coincidență enigmatică, unii consemnând-o și comentând-o laconic. De exemplu, Nicolae Dabija, în cartea sa În căutarea identității, scrie: „Natura parcă presimțise moartea lui Ștefan și protesta în felul ei față de această nedreptate”[6].

Acoperământul de mormânt al lui Ștefan cel Mare. Muzeul Mănăstirii Putna 

Calamitățile naturale produse în 1504, în Țara Moldovei, au fost înregistrate și de cronicarul polonez Bernard Wapowski (m. 1535). Acesta oferă noi amănunte despre intemperii și timpul când s-au produs: „în lunile lui martie și aprilie, râurile se umflară de ploile cele multe și ieșiră din albiile lor”[7]. Unii medieviști români consideră că fenomenele menționate se datorează apropierii micii ere glaciale, manifestată prin răcirea generală a climei pe continentul european, în sec. XVI[8]. Pentru comparație, în anul 1503, pe teritorii imense, din Europa până în Rusia, s-a înregistrat „o iarnă foarte geroasă și de durată”, „toamnă instabilă, cu ploi”[9]. Alte consemnări ale manifestărilor extreme ale naturii (ierni aspre, vânturi puternice, inundații), din sec. XV-XVI, mai întâlnim în Cronica moldo-germană, în cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie. Însemnările marginale pe cărți, din epoca medievală și modernă, de asemenea, conțin mențiuni privind asemenea fenomene. Calamitățile naturale, aducătoare de nenorociri, constituiau adevărate repere temporale care se păstrau timp îndelungat în amintirea oamenilor, ajutându-le să se orienteze în succesiunea evenimentelor istorice (e un procedeu de care nu suntem străini nici astăzi). Prin urmare, autorul/autorii Letopisețului anonim al Moldovei au urmat o practică curentă în Evul Mediu, înregistrând iarna grea și inundațiile din 1504.

Prima filă din „Letopisețul anonim al Moldovei”. Biblioteca Academiei Române, București

Din modul cum își structurează narațiunea, cronicarul pare a sugera că intemperiile din 1504 au prevestit moartea lui Ștefan cel Mare. El subliniază că ele aveau un caracter ieșit din comun („cum nu fusese niciodată”) și se aflau în legătură cu decesul domnitorului („în același an, înainte de moartea lui”). În aspect cronologic, mai întâi s-au produs gerurile aspre (iarna), urmate de inundații (primăvara), apoi a murit Ștefan cel Mare (vara). Însă cronicarul a inserat mențiunea despre stihiile naturii după relatarea decesului domnitorului, asemeni unui comentariu. Fenomenele naturii sunt prezentate ca dependente de moartea voievodului.

În literatura istorică din Imperiul Bizantin, pentru comparație, întâlnim mai multe relatări în care intemperiile naturii (cutremure, inundații ș.a.) precedă ori urmează schimbărilor dramatice din societate (apariția unui uzurpator, domnia unui suveran nefast). Și în cronicile din alte regiuni europene, „cutremurele, eclipsele, stelele neobișnuite, inundațiile […] anunță fie război, confruntări interne, foamete, molime, fie moartea cuiva”[10]. De exemplu, moartea împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.), ar fi fost prevestită de apariția unei comete. În mod similar, înainte de moartea împăratului Carol cel Mare s-au produs mai multe apariții nefaste: eclipse de soare și de lună, pe soare a apărut o pată neagră, cutremur de pământ etc.[11] Moartea lui Oliver Cromwell, în anul 1658, consemnează unele izvoare din Anglia, a fost prevestită de o furtună[12].

Și locuitorii spațiului românesc medieval împărtășeau credințe similare. O mărturie explicită în acest sens ne oferă cronicarul maghiar István Szamosközy care a consemnat inundațiile din ianuarie-februarie 1598, în apropierea orașului Alba-Iulia. Cronicarul adăuga: „multe persoane copleșite de superstiții au văzut în această viitură o minune, zicând că acest potop neașteptat prevestește mari schimbări”. Același autor sublinia că asemenea prevestiri nu constituiau opinii fortuite, dar erau vehiculate de „bătrânii care, din experiența unei vieți îndelungate, trag concluzii privind capriciile sorții”[13]. Este firesc să presupunem că prevestiri despre „mari răsturnări și schimbări la nivelul țării” au circulat și în Țara Moldovei, cu prilejul inundațiilor din 1504, fiind corelate morții lui Ștefan cel Mare.

Interpretarea fenomenelor naturii în calitate de semne premonitorii reflectă o gândire mitică, specifică omului medieval. Pe atunci, lumea pământească era privită drept un spațiu al luptei dintre bine și rău, dintre divina Providență și diavol. Însăși natura, se considera, e direct implicată în e un actor însuflețit al istoriei: natura „trăiește alături de om, cooperează cu el și, prin intermediul semnelor, anunță voia Domnului”[14]. Dacă ne vom adânci și mai mult în trecut, vom constata că, în gândirea omului arhaic, natura, societatea, întregul univers sunt strâns legate între ele, se influențează reciproc. Mircea Eliade scrie despre osolidaritate cosmobiologică, împărtășită de gândirea mitică: „între pământ și formele organice zămislite de el există o legătură magică de simpatie. Toate împreună alcătuiesc un sistem. […] Solidaritatea care există între teluric de-o parte, vegetal, animal și uman de alta, se datorează vieții care e aceeași în toate. Unitatea lor e de ordin biologic. Și când vreunul din modurile acestei vieți este pângărit sau sterilizat printr-o crimă împotriva vieții, atunci toate celelalte moduri sunt atinse în virtutea solidarității lor organice”[15]. Potrivit acestei viziuni, monarhul are însușiri supranaturale, de comportamentul său depinde bunul mers al lucrurilor în societate și în natură. Analizând miturile și credințele mai multor popoare antice și ale societăților tradiționale, antropologul englez James George Frazer concluziona: „Monarhul este punctul de sprijin care susține cumpăna lumii și cea mai neînsemnată lipsă de măsură de care el dă dovadă îi poate răsturna acesteia delicatul echilibru”[16]. Moartea regelui provoacă destabilizarea cursului obișnuit al naturii[17].

Portretul votiv al lui Ștefan cel Mare. Tetraevangheliarul de la Humor, 1473

Întorcându-ne la relatarea morții lui Ștefan cel Mare, consemnată în Letopisețul anonim al Moldovei, putem spune că ea a fost însoțită de semne premonitorii. Dereglarea cursului naturii în anul 1504 prevestea, în conștiința vremii, schimbări majore în societate. De asemenea, gerurile, ploile abundente și indundațiile „cum nu fusese niciodată” se înscriu în șirul evenimentelor miraculoase, expresii ale voinței divine, care au însoțit domnia lui Ștefan cel Mare. În sursele epocii mai sunt consemnate următoarele evenimente excepționale produse în domnia sa: cutremurul din 1471 („cutremur mare peste toată lumea”), apariția unei stele luminoase însoțită de un cutremur în 1473, ploaia cu sânge din 1484[18]. În Letopisețul anonim al Moldovei, precum și în alte cronici slavo-române, Ștefan cel Mare e prezentat drept un monarh creștin, aflat în grija lui Dumnezeu (după cum o sugerează formulările: „robul lui Dumnezeu”, „cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos”, „binecredinciosul domn”). Cataclismele care i-au anticipat moartea, fiind consemnate în mai multe cronici medievale, reprezintă o dovadă a faptului că Ștefan cel Mare a fost considerat de proprii contemporani „un domn providențial, un ales al lui Dumnezeu”[19]. Semnele premonitorii evocate îl înscriu pe domnitorul Moldovei între alți mari conducători din Europa timpului, personalitatea cărora a inspirat legende.

[1] Prezenta comunicare reia unele materiale și concluzii din studiul subsemnatului:Moartea lui Ştefan cel Mare şi semnele vremii, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, vol. XI, Iaşi, 2011, p. 293-302.

[2] „Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei”. Letopisețul lui Ștefan cel Mare.Ediție îngrijită, traducere, studiu introductiv și note de G. Mihăilă, București, 2006, p. 15-16.

[3] Ibidem, p. 50.

[4] E. Russev, Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVIII, Chișinău, 1977, p. 43.

[5] „Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei”…, p. 62, n. 129.

[6] N. Dabija, În căutarea identității. Istoria neamului românesc din Basarabia povestită pentru elevi, ediția a II-a, adăugită, Chișinău, 2002, p. 184.

[7] Ștefan cel Mare și Sfânt (1504-2004). Portret în cronică, Suceava, 2004, p. 190.

[8] P. Cernovodeanu, P. Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale din trecutul României (până la 1800), București, 1993, p. 43-44.

[9] A. Eșanu, V. Eșanu, Univers cultural în Moldova (sec. XV-XIX), Chișinău, 2013, p. 298.

[10] В.О. Ключевский, О русской истории, Москва, 1993, с. 26.

[11] Ș.S. Gorovei, M.M. Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Suceava, 2005, p. 479-480.

[12] J. Simpson, S. Roud, A Dictionary of English Folklore, New York, 2003, p. 344.

[13] P. Cernovodeanu, P. Binder, op. cit., p. 23.

[14] В.О. Ключевский, ук. соч., с. 26. Vezi și Bernard Guenée, Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval, Iași, 2019, p. 165.

[15] M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor. Trad. M. Noica, ediția IV, București, 2008, p. 267.

[16] J. G. Frazer, Creanga de aur. Trad. O. Nistor, București, 1980, vol. II, p. 74.

[17] Ibidem, p. 79.

[18] Ș.S. Gorovei, M.M. Szekely, Princeps omni laude maior…, p. 479.

[19] Ibidem, p. 478.

Reclame
Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE | Lasă un comentariu

ŞTEFAN CEL MARE LA BIBLIOTECA CENTRALĂ „HASDEU”

SIMPOZION  PATRIOTIC  LA  BIBLIOTECA  CENTRALĂ  ”HASDEU”

În cadrul Clubului Istoricilor a Bibliotecii Centrale a BM ”B.P.Hasdeu” la 2 iulie 2019 în sala mare cu coloane a avut loc simpozionul ”Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare…”- un omagiu celebrului conducător de oști, domnitorului Țării Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt. S-au împlinit 515 ani de la dispariția fizică a lui, dar spiritual, această mare personalitate  va rămâne în inimile noastre ca un ilustru model de patriotism, de dragoste de țară și glie, de respect față de credința ortodoxă strămoșească, de curajul și vitejia în apărarea  valorilor naționale…

Trebuie să spunem din start, că programul  simpozionului e fost foarte divers, de la comunicări științifice academic până la opere de sculptură și poezie. Poate din acest motiv și a fost înalt apreciat de public acest eveniment.

Dar să le luăm pe rând, în ordinea  cronologică.  Președintele Clubului Istoricilor a Bibliotecii Centrale, care a fost pe post de moderator și a deschis respectivul eveniment cu poezia lui Dumitru Bolentineanu ”Muma lui Ștefan cel Mare”, pe care  a recitat-o eleva Gimnaziului ”Mihai Eminescu” din s. Jevreni din raionul Criuleni, domnișoara Regina Sârbu.

Această copilă frumoasă, cu multe semen de inteligență în  ascensiune, a recitat poezia atât de expresiv și emoționant, că în sală s-a conturat o liniște de invidiat, întreruptă de aplauze și exclamații de ”bravo”.

Apoi a urmat mesajul de salut simpozionului prezentat de doamna Maria Pilchin, poet și critic literar, directorul Bibliotecii Centrale ”Hasdeu”, care a urat mult succes  lucrărilor evenimentului nominalizat.

În fața celor prezenți, dr.hab. doamna Aliona Grati, a ținut o prelegere cu subiectul ”Imaginea lui Ștefan cel Mare în scrierile călătorilor străini”. Distinsa Doamnă a pus la dispoziția publicului informații unicale și rar întâlnite în cărți și documente. Cu siguranță  că cele expuse, au prezentat un interes sporit în cunoașterea aprofundată a Marelul Bărbat al Neamului românesc.

Despre Ordinul ”Ștefan cel Mare”- distincție militară supremă a Republicii Moldova a vorbit domnul dr. Silviu Tabac, unul din puținii profesioniști în cunoștință de cauză.

Următorul vorbitor, prezentat de moderator a fost colonelul în retragere, fost ofițer KGB și ulterior SIS, scriitorul, publicistul și editorul Alexandru Ganenco.Domnia sa, a venit în fața celor prezenți cu o comunicare interesantă, la un subiect absolute necunoscut și anume: Informația și contrainformația în strategia militară a lui Ștefan cel Mare.

Cu o prestație originală s-a prezentat  doctorul în istorie Andrei Prohin, care a vorbit despre moartea domnitorului, dar și despre moarte  în general, ca noțiune filozofică. Domnia sa a confruntat mai multe cronici și alte documente din anul 1504, când s-a stins  cel care a fost Ștefan cel Mare.

La”desert”, moderatorul Alexandru Moraru i-a făcut o prezentare cunoscutului sculptor și pictor, un patriot al zilelor noastre, Om absolute excepțional, domnul Gheorghe Postovanu.  Maestrul a povestit și prezentat cele cinci lucrări ale sale de sculptură, turnate în bronz. Pe parcurs a fost demonstrat  pe ecran, filmulețul despre deschiderea statuilor  cu chipul Marelui Ștefan în central orașelor Bălți și Cimișlia.

La solicitarea președintelui Clubului Istoricilor, sculptorul Gheorghe Postovanu a acceptat să lase la Biblioteca Centrală ”Hasdeu” cele 5 lucrări ale sale, pentru a fi expuse în sala cu coloane pentru un termen determinat.

Vă invităm la Biblioteca Centrală”Hasdeu”să vedeți și să vă bucurați de aceste perle artistice din bronz  semnate de acest mare artist plastic.

Alexandru Moraru

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE | Lasă un comentariu

ȘTEFAN CEL MARE LA CLUBUL ISTORICILOR AL BIBLIOTECII CENTRALE ”HASDEU”

CLUBUL ISTORICILOR AL BIBLIOTECII CENTRALE „HASDEU”

S I M P O Z I O N

Omagiu domnitorului Moldovei şi celebrului conducător de oşti Ştefan cel Mare şi Sfânt
2 iulie 2019, ora 14.00, Biblioteca Centrală

P R O G R A M

Mesaje de salut din partea conducerii Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” şi Bibliotecii Centrale
(dr. Mariana Harjevschi, director general al BM „B.P.Hasdeu” şi doamna Maria Pilchin, director BC)
Moderator: Alexandru Moraru, şef serviciu, Biblioteca Centrală

1. „Muma lui Ştefan cel Mare”, poezie de Dimitrie Bolentineanu- recită Regina Sârbu, gimnaziul „M. Eminescu” din s. Jevreni, Criuleni
2. Imaginea lui Ștefan cel Mare în scrierile călătorilor străini. dr. hab. Aliona Grati
3. Chipul domnitorului Ştefan cel Mare în simbolica Basarabiei, RSSM şi Republica Moldova dr. Silviu Tabac , Preşedenţia RM
4. Comunicare”Informaţia şi contrainformaţia în strategia lui Ştefan cel Mare (colonel (r) securitate Alexandru Ganenco, publicist, editor
5. Comunicare. ”Când a fost să moară Ștefan… ”dr. Andrei Prohin, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.
6. Chipul lui Ştefan cel Mare în orera cunoscutului sculptor Gheorghe Postovan, prezentare de autor
7. Prezentarea Expoziţiei de carte despre Ştefan cel Mare. Elena Şendrea, custode-şef.

Alexandru MORARU, organizator și moderator al evenimentului

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Personalitatea savantului Gheorghe Buzatu, omagiată la Biblioteca Municipală „B.P. Haşdeu” din Chişinău

Am hotărât să preluăm acest articol, publicat în prestigioasa revistă din România ”Art-Emis.ro”, motivat prin faptul, că este vorba despre un eveniment organizat de Biblioteca Centrală a BM”B.P.Hasdeu” și Clubul Istoricilor, care activează în cadrul acestei instituții.

Participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial împotriva Uniunii Sovietice nu a fost un război de agresiune, cum s-a spus şi se mai spune, ci unul de eliberare a teritoriilor ocupate de sovietici. Acest fapt a fost demonstrat prin documente de istoricul Gheorghe Buzatu, care a lăsat în urma sa numeroase cărţi şi documente publicate pe care le-a cercetat în cele mai importante arhive din lume. Istoricul, profesorul, savantul, omul politic şi marele patriot român Gheorghe Buzatu, care ar fi împlinit 80 de ani la 6 iunie 2019, a fost omagiat de către colegii săi de la Clubul Istoricilor din Republica Moldova. Evenimentul a avut loc la Biblioteca Publică „B.P. Haşdeu” din Chişinău, în ajunul zilei de naşterie a regretatului istoric. Ar fi împlinit 80 de ani. Cu această ocazie, s-a vorbit despre importanţa muncii savantului Gheorghe Buzatu şi contribuţia sa la descoperirea adevărului istoric, despre participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Preşedintele Clubului Istoricilor, Alexandru Moraru, La deschiderea conferinţei de omagiere a celui care i-a fost mentor şi prieten, acesta a spus : „Gheorghe Buzatu a fost un savant de talie europeană şi cel mai mare specialist în cel de-al Doilea Război Mondial, care a demonstrat adevărul istoric cu documente, fapt pentru care l-am şi numit « Mareşalul Adevărului Istoric ». Gheorghe Buzatu, a studiat documente în cele mai prestigioase arhive din lume: în arhiva militară din România, în S.U.A., Germania, Rusia etc. […] Probabil, vă întrebaţi de ce am expus aceste două fotografii, cea a lui Gheorghe Buzatu şi a lui Ion Antonescu, una lângă alta. Prin documentele de arhivă pe care le-a cercetat, profesorul Gheorghe Buzatu a demonstrat că mareşalul Ion Antonescu nu a fost nici rasist, nici antisemit. A fost un mare patriot care şi-a iubit Ţara. Dar Ţara l-a asasinat, aşa cum a făcut cu mulţi alţi patrioţi, mulţi domnitori”,

Demascarea pactului Ribbentrop-Molotov

Doctorul habilitat în ştiinţe istorice Anatol Petrencu a atras atenţia că, atunci când vorbim despre importanța operei unui istoric, trebuie să specificăm ce a făcut el în raport cu alți istorici în domeniul în cauză. „Gheorghe Buzatu a fost un istoric care a scris foarte multe cărţi, mult mai multe decât sunt expuse aici. În special volumele: « Hitler, Stalin, Antonescu »,  « Stalin, Hitler, Antonescu », « Antonescu, Hitler, Stalin », trei volume de documente de mare importanţă, dar şi colecţia « Garda de fier », semnată de Gh. Buzatu şi Victor Roncea. Important însă este ce a scris în comparaţie cu cei de până la el. În acest sens, vreau să spun că Gheorghe Buzatu a avut o contribuţie foarte mare la demascarea pactului Ribbentrop-Molotov. Din acest punct de vedere, contribuţia profesorului Buzatu este cartea « Războiul Mondial din 1939-1945 ». […] Pentru România, perioada de la 1 septembrie 1939 până la 28 iunie 1940 este de neutralitate. La 28 iunie 1940, România a fost agresată de Uniunea Sovietică, românilor li s-a luat Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa. Aici, statutul României s-a schimbat. Asta spune Gheorghe Buzatu, că de acum încolo România a avut un statut nu de ţară neutră în conflictul din Europa, dar de ţară non-beligerantă. […] Buzatu a demonstrat că participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a fost un război de agresiune, cum s-a spus şi se mai spune, ci unul de eliberare a teritoriilor ocupate de sovietici. Dacă nu ar fi fost agresiunea sovietică în 1940, România nu s-ar fi implicat în 1941. Acest război se numeşte de eliberare a teritoriilor noastre. Frontiera a fost trasă pe Nistru. […] Da, românii au mers mai departe de Nistru, dar aici au fost puse punctele de grăniceri şi vamă. Aceasta este o dovadă foarte clară că Antonescu nu a jinduit teritoriul dincolo de Nistru. El a dat indicaţii lui Mihai Antonescu să se pregătească de Conferinţa de pace. În discuţii cu Hitler, lui Antonescu i s-a propus Transnistria în schimbul Ardealului. El a zis: « Nu, Ardealul e al nostru, să ni-l daţi şi noi rămânem la Nistru »”, a menţionat Anatol Petrencu contribuţia lui Gheorghe Buzatu la studierea istoriei acestui război. , a afirmat profesorul Anatol Petrencu.

„Antonescu – cel mai mare patriot !”

Istoricul Alexandru Ganenco a menţionat că nu l-a cunoscut personal pe Gheorghe Buzatu, dar a studiat şi cunoaşte foarte bine opera şi munca depusă de acest savant în arhivele lumii, care servește astăzi multor scriitori şi istorici. „Volumul « Românii în arhivele Kremlinului » mi-a servit şi mie ca sursă. M-am convins că agenţii infiltrați aici de Komintern erau plătiţi cu bani grei chiar din tezaurul României, care se afla la Moscova”, a spus Ganenco cu referire la detaliile inedite din documentele publicate de Gh. Buzatu.

Profesorul Sergiu Cataraga, specialist în cel de-Al Doilea Război Mondial, a relatat cum l-a cunoscut la o conferinţă pe regretatul istoric. Într-o discuţie cu el, afirmă Cataraga, i-a spus că i-a citit lucrările despre Ion Antonescu. Gheorghe Buzatu i-a răspuns atunci că „mai este în viață o persoană-cheie în istoria noastră, care ştie cel mai bine ce s-a întâmplat de fapt cu Antonescu, dar care e nevoit să tacă”, avându-l în vedere pe ex-regele Mihai. Mai târziu, spune Sergiu Cataraga, a avut ocazia să îl întrebe pe ex-regele Mihai ceea ce îl măcina pe Gheorghe Buzatu, ce s-a întâmplat atunci, în 1946, şi cine a fost adevăratul Ion Antonescu: „Domnule profesor, să transmiteţi tuturor românilor următorul lucru. Pentru mine personal, Ion Antonescu a fost cel mai mare patriot al neamului românesc!”, i-a spus fostul suveran lui Sergiu Cataraga.

Istoricul Alexandru Moraru„Când a decedat Gheorghe Buzatu, am mers la Iaşi la înmormântare, cu mai mulţi colegi pe care i-a organizat Anatol Petrencu. Toată ziua a plouat. După ce a fost scos sicriul din biserică şi dus în cimitir, când a fost coborât în mormânt, a ieşit soarele. Dintr-un copac, a început să cânte o privighetoare. Despărţirea de Gheorghe Buzatu a fost un moment divin ”.

Istoricul Buzatu și Conferința „Pactul Ribbentrop-Molotov”

Prof. univ. Anatol Petrencu„La 26-28 iunie 1991, la Chişinău a avut loc Conferinţă internaţională « Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Basarabia ». Gheorghe Buzatu şi Alexandru Moşanu s-au implicat foarte mult în pregătirea acelei conferinţe. Cu acel prilej, Buzatu a publicat un număr nou « Moldova », la Iaşi, care se numeşte: «Secretele protocolului secret Ribbentrop-Molotov»”. « Moldova » este o revistă care a publicat materialele secrete descoperite de Gheorghe Buzatu în arhivele din Washington, S.U.A., înainte de a merge la Moscova. […] Stăpânind impecabil lucrul de arhivă, a colectat multe documente pe care noi le-am publicat mai târziu. Dar, după această conferinţă importantă, la care au participat şi istorici de la Moscova care au spus lucruri interesante, toate comunicatele, documentele, referatele și textele au dispărut. Au fost luate de Valeriu Matei cu pretextul că le va publica. Mai târziu, Matei a susţinut că s-au pierdut”.

Valeriu Matei a replicat acuzațiilor aduse de istoricul Anatol Petrencu în stilul său caracteristic: „Parlamentul a organizat conferința, a avut un secretariat. Eu am pregătit materialele conferinței, raportul de bază care s-a ținut, declarația de la Chișinău din 28 iunie 1991, iar pe Petrencu nu l-am văzut acolo să aibă vreo contribuție. Omul vorbește după ureche. Atunci el era un neica nimeni și îl chema nicicum. În ce fel să iau eu documentele? Și ce să fac cu ele, borș?”. După asemenea explicaţie, orice alt comentariu ar fi de prisos[1].

Aranjament grafic – I.M.

Nadea Roşcovanu, Chişinău

SURSA: https://www.art-emis.ro/eveniment/personalitatea-savantului-gheorghe-buzatu-omagiata-la-biblioteca-municipala-b-p-hasdeu-din-chisinau

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

BLOGUL „COLECŢII SPECIALE” VĂ ÎNVITĂ LA BIBLIOTECA CENTRALĂ „HASDEU”

Cu mult drag şi respect  invităm toţi prietenii cărţii şi a Bibliotecii Municipale” B.P.Hasdeu” în ziua de vineri, 17 mai 2019, la ora 14.00 la o lansare de carte de excepţie!

Sunt învitaţi doţi doritorii!

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, Cu numele Hasdeu..., IMAGINI, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

O CARTE VECHE,RARĂ ŞI SECRETĂ: FORŢELE ARMATE ALE ROMÂNIEI

O CARTE VECHE, RARĂ ŞI SECRETĂ: FORŢELE ARMATE ALE ROMÂNIEI

(sau ce știau rușii despre Armata Română la începutul secolului XX)

În anul 1912 la Sankt-Petersburg din Rusia, a fost scoasă de sub tipar o carte secretă, editată la comanda Direcţiei Principale a Cartierului General şi alcătuită de colonelul Iskriţkii. Volumul este intitulat”Forţele Armate ale României conform datelor către 1 ianuarie 1912” şi evident că a fost tipărită în limba rusă la Tipografia Militară.

Având un tiraj extrem de limitat şi fiecare exemplar al cărţii fiind numerotat, mi-am dat seama că este vorba de o carte rară, importantă, care poate prezenta un interes deosebit nu numai pentru militari şi istoricii militari, instituţiile de forţă, serviciile secrete, oameni politici, dar şi pentru publicul larg, cărora le place istoria şi cercetarea.

În această ordine de idei, printr-o minune am izbutit să fac o copie xerox a cărţii originale, numerotată cu nr. 85  pentru a o studia şi a intra în mezul problemei.

Așezarea favorabilă geografică și geopolitică a României, bogățiile ei naturale și umane au transformat-o în toate perioadele istorice  într-o țintă a lacomilor vecini. Este de ajuns, să ne amintim numai numărul războaielor ruso-turce duse pe teritoriul țării noastre și distrugerile făcute de aceștea, impactul economic, politic și social adus poporului român.

Încă în anul 1876 în Buletinul Militar al Rusiei nr. 8 din luna august, la capitolul” Informații militare din străinătate” de asemeni este o informație amplă despre Forțele Armate ale României. Sigur că unele din aceste informații nu corespund adevărului, sau sunt aproximative și relative, dar oricum prezintă un interes pentru istorici, politologi și diplomați.

Înainte de a pune la dispoziţia cititorului cuprinsul respectivului volum, menţionăm, că Imperiul rus, în persoana serviciilor secrete ţariste a dus o muncă uriaşă de cercetare, investigare a tot ce este legat de  activitatea armatei române, pentru a cunoaşte în profunzime toate secretele militarilor români, au infiltrat în structurile cele mai importante, dar şi în cele mai puţin importante oamenii lor prin diferite metode, inclusiv mita, violenţa, trădarea etc. Bunătatea şi sinceritatea românilor nemilitari, dar parţial şi militari deseori a jucat feste în favoarea ruşilor.

Structura cuprinsului cărţii este reuşită şi cuprinde toate aspectele armatei române, în majoritatea cazurilor până la cele mai mici amănunte. Pentru confirmare, vă propun să urmăriţi cuprinsul acestui volum

Partea I

Organizarea şi mobilizarea

Structura forţelor armate

Secţiunea I. Completarea armatei

Cap. I.   Completarea cu ranguri inferioare (cu excepţia subofiţerilor)

  1. Legea privind serviciul militar obligatoriu
  2. Rezultatele satisfacerii serviciului militar obligatoriur
  3. Satisfacerea serviciului militar de către rangurile inferioare

(cursuri şi şcoli în unităţile militare şi generale)

  1. Calcularea efectivului de rezervă al trupelor instruite

Cap. II.    Completarea  cu subofiţeri

  1. În timp de pace

Ordinea pregătirii subofiţerilor

Promovarea în subofiţeri

Satisfacerea serviciului militar de către subofiţeri

Serviciul militar peste termen

  1. În timp de război

Ordinea completării

Calcularea rezervelor

Cap. III. Completarea cu ofiţeri

  1. În timp de pace

Pregătirea cadrelor militare

Promovarea în primul rang

Continuarea serviciului

Măsurile pentru perfecţionarea continuă

  1. În timp de război

Ordinea completării

Calcularea rezervelor

Cap. IV. Completarea corpului de ofiţeri al cartierului general, ingineri militari

şi alte specialităţi militare speciale

Cap. V.  Completarea cu medici mililtari şi veterinari

Cap. VI. Completarea cu cadre  militare

Cap. VII. Completarea cu cai

  1. În timp de pace

Cai pentru trupe şi de tracţiune

Cai pentru ofiţeri

  1. În timp de război

Cai pentru trupă şi de tracţiune

Cai pentru ofiţeri

Cap. VIII. Completarea armatei cu prestaţia naturală în timp de pace

şi de război

Secţiunea II.  Structura conducerii militare

Cap. I. Administrarea centrală cu instituţiile  subordonate ei

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. II.         Administrarea locală

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

 

Secţiunea III. Structura trupelor militare terestre

Cap. I. Forţele armate de avangardă

  1. Infanteria

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Cavaleria

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Artileria

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Trupele de geniu şi unităţile de comunicaţie

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile de convoi cu care

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile sanitare

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile de intendenţă/de administraţie

Structura în timp de pace şi de război

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Forţele unităţilor speciale

Structura în timp de pace şi de război

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile instructive

Cap. II. Trupele de linia a doua

Cap. III. Trupele de linia a treia

Secţiunea IV. Organizarea  unităţilor militare de elită

Cap. I. În timp de pace

  1. Brigăzi ale trupelor de infanterie, de cavalerie, de artilerie, de geniu,

de comunicaţii şi mixte

  1. Divizii: de infanterie, de cavalerie şi mixte
  2. Corpuri militare
  3. Unităţi militare superioare

Cap. II. În timp de război

Brigăzi, divizii, corpuri militare şi armate

Conducerea de campanie a armatelor şi organizarea spatelui frontului

Secţiunea V. Unităţile şi instituţiile  militare de instruire

Cap. I. Şcolile pentru instruirea şi pregătirea subofiţerilor şi perfecţionarea

gradelor  inferioare

Cap. II. Instituţiile militare pentru instruirea ofiţerilor

Cap. III. Şcolile pentru perfecţionarea continuă a ofiţerilor şi funcţionarilor militari

Cap. IV. Şcoala pentru învăţământul militar superior al ofiţerilor

Secţiunea VI. Instituţiile şi stabilimentele militare

Cap. I. Instituţiile şi stabilimentele de artilerie

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. II. Instituţiile şi depozitele de geniu şi ale trupelor de comunicaţii

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. III. Instituţiile şi stabilimentele de intendenţă şi de convoi cu care…

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. IV. Instituţiile şi stabilimentele medicale militare

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. V. Instituţiile militare de corecţie

Cap. VI. Crescătoriile de cai şi localurile de reparaţii

Cap. VII. Câmpurile de instrucţii, taberele, poligoanele, poligoanele de trageri etc.

Cap. VIII. Casele pentru invalizi, aziluri, adăposturi şi altele

Secţiunea VII. Dislocarea armatei

Caracterul sistemului de dislocare aprobat

Secţiunea VIII. Mobilizarea

Cap. I. Acţiunile de mobilizare pe timp de pace în administraţiile centrale şi locale

  1. Evidenţa şi repartizarea rezerviştilor
  2. Evidenţa şi repartizarea cailor
  3. Evidenţa carelor/căruţelor
  4. Alte lucrări

Cap. II. Ordinea efectuării mobilizării în administraţiile centrale şi locale

  1. Declararea mobilizării
  2. Concentrarea rezerviştilor şi cailor
  3. Transportarea mobilizaţilor

Cap. III. Mobilizarea unităţilor militare

  1. Infanterie
  2. Cavalerie
  3. Artilerie
  4. Trupele de geniu şi de comunicaţii
  5. Trupele de convoi, sanitare, de intendenţă
  6. Trupele speciale

Cap. IV. Mobilizarea statelor-majore ale armatei şi ale direcţiilor de campanie

Cap. V. Termenele de pregătire mobilizaţională

Secţiunea IX. Efectivul forţelor armate

Cap. I. În timp de pace

Cap. II. În timp de război

Secţiunea X. Înzestrarea cu armament a trupelor militare

Cap. I. Cele mai importante date ale modelelor armamentului adoptat pentru armată

  1. Armele de foc manuale
  2. Mitralierele
  3. Tunurile de artilerie de câmp
  4. Tunurile de asediu, de cetate şi de coastă
  5. Armele albe
  6. Proiectile de mână

Cap. II.  Înzestrarea cu armament şi aprovizionarea cu muniţii conform modelelor de armament

  1. Infanterie
  2. Cavalerie
  3. Artilerie
  4. Trupele de geniu şi de comunicaţi
  5. Trupele de convoi, sanitare, de intendenţă şi de destinaţie auxiliară

Secţiunea XI. Echipamentul / Înzestrarea

Cap. I. Instrument de excavare

  1. Muniţia

III. Echipamente de tabără

  1. Rezervele de cartuşe, alimente şi echipament
  2. Binocluri, telemetre, hărţi şi altele
  3. Mijloace de comunicare

VII. Echipament de harnaşament

VIII. Materiale explozibile

  1. Materiale sanitare
  2. Mijloace pentru poduri
  3. Greutatea totală a echpamentului

Secţiunea XII. Modelele de uniformă

Cap. I.      În timp de pace

Cap. II.  În timp de război

Secţiunea XIII. Aprovizionarea armatei

Cap. I. În timp de pace

  1. Ofiţerilor
  2. Gradelor inferioare
  3. Cailor
  4. Prestaţiile în natură

Cap. II. În timp de război

  1. Ofiţerilor
  2. Gradelor inferioare
  3. Cailor
  4. Rechiziţia şi prestaţiile în natură

Secţiunea XIV. Sistemul de apărare fortificaţională a ţării şi o scurtă schţă

a organizării punctelor de fortificare

Secţiunea XV. Cheltuielile militare ale statului

Cap. I. În timp de pace

  1. Bugetul militar
  2. Analizarea ultimului buget aprobat şi compararea lui cu bugetele anterioare
  3. Costul întreţinerii funcţiilor militare
  4. Povara pentrtu populaţie a cheltuielilor militare

Cap. II. În timp de război

  1. Fondul militar
  2. Modul de alocare a mijloacelor pentru război

Secţiunea XVI. Informaţii succinte despre flota militară

PARTEA II.

Pregătirea de luptă a armatei

Secţiunea I. Pregătirea tactică a trupelor

Cap. I. Viziunile dominante din armată privind principalele chestiuni tactice…

Cap.  II. Analiza principalelor regulamente / statute

  1. De front de infanterie
  2. De front de cavalerie
  3. De front de artilerie
  4. Serviciului de campanie
  5. Instrucţiune la tir
  6. Instrucţiune pentru acţiunile trupelor în preajma cetăţilor

Cap. III. Informaţii succinte din alte regulamente

  1. Instrucţiune pentru acţiunile mitralierelor
  2. Instrucţiune pentru lucrările de tranşee a infanteriei
  3. Instrucţiune la gimnastică

Secţiunea II. Ordinea de instruire a trupelor

Cap. I. Condiţiile generale de instruire a trupelor

Cap. II. Ciclul anual de instruire

  1. Instruirea recruţilor, lecţiile cu efectivul mobilizat, subofiţerii şi ofiţerii
  2. Concentrările pentru instrucţie, trecerile în revistă
  3. Concentrările de tabără şi concentrările speciale
  4. Manevrele

Secţiunea III. Viaţa cotidiană a armatei

Cap. I. Analiza succintă a regulamentelor: militar-penal, serviciului intern

(cu cel disciplinar) şi serviciului în garnizoană

Cap. II. Viaţa cotidiană a ofiţerilor, subofiţerilor şi altor gradaţi mai inferiori

  • Ofiţerilor
  • Subofiţerilor
  • Rangurilor inferioare

Secţiunea IV. Pregătirea militară a populaţiei

Cap. I. Pregătirea militară a tinerilor

Cap. II. Măsurile luate pentru dezvoltarea şi menţinerea dragostei către arta militară

în rândurile populaţiei

Secţiunea V. Concluzii

Cap. I. Pregătirea de front a armatei

Cap. II. Pregătirea tactică a armatei

Infanteria

Cavaleria

Artileria

Acţiunile detaşamentelor din 3 feluri de arme

Cap. III. Spiritul armatei

Cap. IV. Concluzii generale despre armată

ANEXE

  1. Componenţa corpului de armată, diviziei de campanie şi de rezervă.
  2. Tabloul conducerii de campanie a armatei.
  3. Tabloul spatelui frontului.
  4. Tabloul de organizare a spatelui frontului.
  5. Tabelul dislocării armatei române.
  6. Harta de dislocare.
  7. Lista principalelor statute în vigoare, regulamente şi instrucţiuni ale armatei române.
  8. Cinci foi de schiţe.

Vestea bună este că, această carte valoroasă merită „a doua viaţă” şi împreună cu colonelul (r) Alexandru Ganenco, istoric şi el de profesie, am hotărât să-i oferim această şansă volumului nominalizat, fiind tradus în română şi scos de sub tipar pe banii noştri personali, adică să facem un act de caritate pentru posteritate. Sperăm, ca la începutul lunii septembrie, curent să avem deja cartea în limba română.

Alexandru MORARU, istoric-arhivist, publicist

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României

„Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.” (Ileana Vulpescu)
 „Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un act de ingratitudine.” (Nicolae OttescuI)

Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.

Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.

Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)

Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.

În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.

Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.

Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.

Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.

Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.

Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „…A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”,  precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer…, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată”. După ce s-a aşezat în urma fulminantului  discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „…nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie […] dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii « Apărării locale » nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit”. (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf. Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)

Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.

După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o”. (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)

De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?! Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?! Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu! Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi – 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii. A rămas definitiv la Cannes, în Franţa, 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.

Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „…Era spân şi avea un glas subţire de soprană… Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii”. (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal)

Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 apartamente, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (Idem, op.cit.)

Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „…la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică…, însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos”. (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild, Bucureşti, Ed. Ţara Noastră, 2004, p. 277).

Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine soţia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său”. (ibid.op. cit., p. 281)

Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason. Începerea Primului Război Mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din S.U.A., cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu Tezaurul, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.

România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.

Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul. S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor. Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, au câştigat însă promoscoviţii.

Cercetătoarea Viorica Moisuc pe bazele Arhivelor M.A.E. şi B.N.R., ne luminează sub acest aspect atât de mare şi dureros totodată: „La 14 decembrie 1916, la Iaşi s-a încheiat protocolul româno-rus, semnat de ministrul de finanţe român şi ministrul Rusiei în România, A. Mossoloff, precum şi de delegaţii B.N.R., Th. Capitanovici, A. Saligny şi M.Z. Demetrescu. Protocolul era însoţit de mai multe documente explicative care prezentau datele tehnice cerute de Banca Naţională privind transportul, depozitarea şi securitatea la Kremlin a Tezaurului.” (Viorica Moisuc, Tezaurul României evacuat la Moscova în 1916 şi confiscat de soviete – problemă internaţională actuală, în „Glasul Bucovinei”, nr. 4/ 2002).

În nopţile de 12, 13 şi 14 Decembrie 1916, s-a pus Tezaurul în cele 1740 de lăzi în 17 vagoane de marfă din gara CFR Iaşi, plecând pe 15 Decembrie şi ajungând în 20 Decembrie la Moscova. Inventarierea a durat până la 16 Februarie 1917, când oculta revoluţiei bolşevice l-a înlăturat pe ţar, iar guvenul francmason format îl avea în frunte pe prinţul Lvov pentru scurt timp, atât cât a plătit trădarea şi înlocuit cu  Adler Kirbis alias Alexandr Kerenski. Lenin şi Troţki ajunşi în Rusia pregăteau de zor tulburările, violenţele, atentatele, asasinatele, carnea de tun, revoluţia cea mare. Atunci, guvernul român de la Iaşi a sistat plecarea celui de-al doilea transport al Tezaurului, dar bolşevicii au fost salvaţi de fraţii Internaţionalei lor, care l-au sprijinit pe juristul francmason Titulescu să ocupe ministerul de finanţe la 10 iulie 1917.

„La 17/ 30 martie 1917, continuă Viorica Moisuc, Gruciov, ministrul de război în guvernul provizoriu rus, declara la întâlnirea cu şefii misiunilor militare aliate că situaţia din Rusia este gravă, armata şi flota sunt în plină dezorganizare şi se arată sceptic în ceea ce priveşte viitorul cooperării militare în cadrul Antantei. Totuşi, în această situaţie, prin « Jurnalul Consiliului de Miniştri » nr. 272 bis, din 18 iulie 1917, (la o săptămână după numirea în funcţie), la propunerea ministrului de finanţe Nicolae Titulescu se hotărăşte strămutarea în Rusia a sediului şi avutului Băncii Naţionale. Câteva zile mai târziu, la 22 iulie Titulescu autoriza Banca Naţională – refugiată deja la Iaşi – «să-şi strămute aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl are în păstrare». Aceeaşi comunicare s-a transmis şi instituţiilor bancare mai importante, ca Banca Marmorosch-Blank, banca Comercială Română, Banca Românească, Banca Comercială, Banca de Scont etc. La 24 şi 27 iulie 1917, prin două scrisori, ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell (ministrul lui Kerenski) l-a informat pe ministrul de finanţe Nicolae Titulescu: « am primit de la Guvernul meu puterile depline necesare pentru a semna Protocoalele privind evacuarea în Rusia a valorilor aparţinând Băncii Naţionale şi ale altor instituţii publice din România ». (idem. op. cit.)

Noul transport s-a pregătit între 23-27 Iulie 1917, în 24 de vagoane CFR, înainte de a se primi scrisorile rusului şi înainte de Protocol care, s-a semnat în 27 Iulie 1917, la Iaşi, între „ministrul de finanţe Nicolae Titulescudelegaţii B.N.R., C. Nacu şi generalul N.C. Constantinescu, precum şi ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell, al doilea transport cuprindea ceea ce mai rămăsese din stocul metalic de aur proprietate particulară a B.N.R., în valoare de 574 523,57 lei aur, ca şi valori, titluri, efecte, arhive, cărţi, acte, toate acestea încărcate în 188 de lăzi având valoarea totală de 1.594.836.721 lei. În aceeaşi zi de 27 iulie 1917, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a încredinţat şi ea aceloraşi delegaţi ruşi şi sub garanţia ministrului de finanţe Nicolae Titulescu toate « averile sale », estimate la 7 miliarde şi jumătate lei. Ele au fost depozitate în 163 lăzi sigilate. Cu această ocazie s-a încheiat un protocol semnat de aceleaşi persoane: Poklewski-Koziell din partea rusă şi Nicolae Titulescu. La 12 august 1917, cu acelaşi transport, au fost trimise spre « păstrare » în Rusia acte ale Arhivelor Naţionale, acte ale Braşovului, picturile lui Nicolae Grigorescu şi alte tablouri din Pinacoteca Statului, de la Muzeul Kalinderu, obiecte de mare valoare ale Muzeului Pietate (Casa de amanet), odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, colecţiile de manuscrise şi cărţile rare ale Academiei Române, piese rare ale Muzeului de Antichităţi (printre care şi Cloşca cu puii de aur) etc.(Idem, op. cit.)

Mana cerească mai presus de cea a lui Moise a căzut pe capul bolşevicilor: 9 miliarde de lei aur, adică 1,7 miliarde de dolari 1917, fără să fi fost evaluate toate odoarele mănăstireşti, toate valorile de artă medievală şi modernă, toate tablourile, obiectele de artă, bijuteriile reginei Maria. Nicolae Titulescu nu era străin de toate stările conflictuale din Rusia, dar naşii săi, Iluminaţii, l-au rugat să-şi trădeze cu zâmbetul pe buze ţara care-l făcuse ministru. În urma intervenţiei trupelor noastre pentru Fiica cea dragă a Patriei, Basarabia, de la 26 Ianuarie 1918, faimosul Leon Troţki ne trimetea următoarea felicitare:
– „Relaţiile diplomatice cu România sunt rupte. Membri legaţiunii Române şi toţi agenţii autorităţilor române vor fi expulzaţi pe drumul cel mai scurt.
 Tezaurul în aur al României, care se găseşte la Moscova, nu va mai putea fi obţinut de « oligarhia română ». Consiliul comisarilor ia asupră-şi toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis în mâinile poporului român.
– Fostul comandant-şef al trupelor ruse de pe frontul român, Scerbacev, care a luat poziţie în contra revoluţiei, este declarat duşman al poporului şi pus în afară de lege”. (Ieronim Hristea, op. cit., p.284-285)

După trimiterea, de fapt dăruirea Tezaurului naţional Moscovei, de către finanţistul Titulescu, bravele Armate române au continuat jertfa supremă, au câştigat războiul au înfăptuit Marea Unire, iar „Eroul finanţelor” Nicolae Titulescu a ajuns delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, care fără calitate a semnat la 9 Decembrie 1919, clauza minorităţii iudaice, impusă de „fraţii” lui din Conferinţă.

Unde au fost regele, premierul, regina când Titulescu, risipitorul de la finanţe ne-a dăruit cu atâta bunăvoinţă Tezaurul muscalilor ruşi?!? Poate că a fost voinţa reginei Maria să ne protejeze Tezaurul în ţara mamei sale şi în acest context premierul Brătianu i-a făcut pe plac, iar Nando nici măcar n-a clipit.

Nicolae Titulescu a adus un alt sprijin real U.R.S.S.-ului prin Pactul de Asistenţă Mutuală încheiat cu Franţa, prin convingerea lui Laval şi cu restul ţărilor prin misiunile sale diplomatice internaţionale, rămânând până la sfârşitul carierei prietenul lui Finkelstein alias Litvinov. Grigore Filiti ne aminteşte de întrevederea istorică dintre Titulescu, Litvinov, cehul Beneş şi sârbul Jeftici la Hotelul Bergues din Geneva în 9 Iunie 1934, afirmând şi despre cele 1435 de lăzi cu averea arhivelor lăsate plocon bolşevicilor Moscovei în anul roşu 1917. („Aspects des relations russo-roumains, retrospectives et orientations”-Compendiu de studii semnate de G. Ciorănescu, G. Filiti, R. Florescu, D. Ghermani, M. Korne, N. Neculce)

Referitor la cartea sus menţionată apărută în 1967, Pamfil Şeicaru comentează: „surprinzător, nu i s-a dat atenţia care i se cuvenea unei aşa de serioase contribuţii la punerea în lumină a tuturor erorilor săvârşite pe linia fatală, trasată de Nicolae Titulescu”.  (Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 13)

Pamfil Şericaru, membru al Comisiei afacerilor externe ne relatează despre Proiectul lui Titulescu-Litvinov în comisiile de politică externă ale Camerei şi Senatului, privitor la un acord de asistenţă mutuală între România şi URSS, privind trecerea trupelor sovietice prin ţara noastră. Proiectul susţinut doar de Grigore Iunian, n-a fost depus pe biroul Camerei, pentru a evita surprizele publice. „Au luat cuvântul, spune magistralul jurnalist Şeicaru, A.C.Cuza, Octavian Goga, George Brătianu şi eu, pentru a combate proiectul... Eu, pentru a sublinia că trecerea trupelor ruseşti prin România era implicit cuprinsă în proiect, am citat cartea amiralului Castex, « De Gengis Khan a Stalin », indicând şi paginile 170-171, în care se indică şi locurile de trecere a trupelor ruseşti. Iritat, N. Titulescu a ridicat o mână, întrebând: « Castex, Castex, ce înseamnă? » Atunci mi-am exprimat uimirea că nu ştia că amiralul Castex este cea mai mare autoritate în materie de strategie navală şi este preşedintele Consiliului Superior al Armatei Franceze.” (Pamfil Şeicaru, op. cit.,p. 18)

Titulescu nu s-a rezumat numai la acordul dintre Rusia şi România sau Rusia şi Franţa, ci şi-a adus un aport covârşitor privind politica externă a U.R.S.S.-ului în Apus. „Prin forţele sale oculte mondiale, între care de mare eficacitate a fost Nicolae Titulescu, Uniunea Sovietică a întreprins demersuri pentru salvarea sa şi a planului său, în ţările apusene, care o ţineau în izolare. În final, Rusia Sovietică a fost acceptată în Societatea Naţiunilor, apoi au fost încheiate pacte de neagresiune între Rusia şi statele limitrofe.” (Ion Constantin, Istorie Trăită, Ed. Blassco, p. 64)

Cel mai preţios adversar în calea extinderii bolşevismului în România regală era ascensiunea rapidă a naţionaliştilor creştini ortodocşi. Pentru a ajunge premier I. G. Duca, Oculta externă i-a cerut suprimarea Mişcării naţionaliste. A promis, dar n-a făcut-o. Atunci a intervenit Oculta internă, cerând dizolvarea naţionaliştilor creştini în ajunul alegerilor din 1933. Duca a şovăit. „Titulescu, el nu a şovăit nici o clipă. A apărat măsura în Consiliul de Miniştri, a cerut-o regelui, a impus-o lui Duca. S-a lovit de neaşteptate împotriviri: Regele nu a vrut să semneze un decret regal de dizolvare. A lăsat ca guvernul să-şi ia întreaga răspundere. De aici un conflict între Titulescu şi Puiu Dumitrescu, suspectat de filogardism şi, în sfârşit, iscălirea unui jurnal al Consiliului de Miniştri.” (idem, p. 74)

În registrul politic Titulescu era un rafinat traseist: când la conservatorii lui Take Ionescu, când la popularii lui Averescu, când la liberalii Brătienilor, când la ţărănişti.

Henri Prost care l-a cunoscut destul de bine l-a înrămat fidel în portretul său: „Curios om acest Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari, scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim luxul ameţitor în care se complăcea, toate acestea arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul său comportament”. (Ieronim Hristea, op. cit., p.276)

Sărmană Ţară sărmană! Ce soartă grea, ce destin ocult, „predestinat”, peste capul tău măreaţă Dacie! A plecat Tezaurul, au plecat hohenzollernii, au venit boşevicii, au stat şi au plecat, a venit prosovieticul Ilici, apoi Milică Stalactită, după care Popeye Marinarul şi în cele din urmă ne-a încălecat sasul cu ura sa viscerală pentru România, iar Custodele Margareta cu Duda sa altoită ne cer despăgubiri în aur, moşii, păduri, castele, munţi, ape, pentru crimă, trădare, capitulare-predare sovieticilor, jafurile comise din Bogăţia ţării, de monarhul întârziat la minte care ne-a adus şi lăsat moştenire comunismul şi bolşevicii pe capul Naţiei creştine. Mare dreptate avea Şeicul jurnalisticii româneşti, Pamfil Şeicaru: „Partidul comunist era îndreptăţit să sărbătorească 23 August, când se recoltau consecinţele actului săvârşit de un rege imbecil, cu adeziunea partidelor zise ale democraţiei naţionale.” (Pamfil Şericaru, op. cit., p. 7).

S-a ales praful de ţară, de munţi, de păduri, de ape, de aur, de cultură, de martiri, de democraţie. Pe Dumnezeu l-am alungat din familie, din şcoală, din cultură, din adevăr, din iubire, din libertate, din tot ce e frumos, din memorie, din patrie, din biserică. Oare, cine ne mai poate salva Ţara, Biserica, Familia, Şcoala, Cultura, Memoria, Adevărul, Libertatea, Iubirea, Frumosul?! Cine ne mai dă Ţara înapoi?! „Cum să ne luăm ţara înapoi când laşitatea este generală?”. (Prof. dr. Gică Manole, „Cea mai frumoasă generaţie a Poporului Român, generaţie Sfântului Părinte Justin Pârvu”, Atitudini Anul XI, nr. 59, Martie 2019)

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/diplomatia-fatala-a-politicii-lui-nicolae-titulescu-si-mana-care-a-oferit-bolsevicilor-tezaurul-romaniei

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ DIN 26 FEBRUARIE 2019: COMUNICAREA 1

La obârşia Hâjdienilor. Reprezentanţii neamului din sec. al XVII-lea.

dr.Valentin Constantinov, profesor universitar

NOTĂ: prezenta comunicare ştiinţifică a fost sonorizată de autor în cadrul Conferinţei Ştiinţifice din 26 februarie 2019 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu”

Primul dintre Hâjdeii cunoscuţi nouă apare în acte în 1622. Se numea David Hâjdău şi aveau patru fii, dintre care unul era Efrim[1]. Îşi avea casa în ţinutul Hotin. Despre soţia sa nu avem prea multe ştiri, însă după toate probabilităţile se trăgea din vechile neamuri boiereşti de aici. Dintre urmaşii săi, Efrim s-a manifestat în modul cel mai expres. S-a căsătorit conform lui Sever Zotta cu o fiică a unui Căpotici şi mai apoi cu o fiică a vornicului Hruş[2]. În perioada respectivă se formează şi sistemul de alianţe cu cele mai importante neamuri moldoveneşti a cărui relevanţă o vom vedea la urmaşii săi. Efrim Hâjdeu se va înrudi cu neamuri de boieri vechi moldoveneşti şi va intra în complicatul sistem al clanurilor de aici implicându-se şi în numeroasele lupte, confruntări şi bătălii a cărei miză era desigur „dulcea domnie din Moldova”. În acelaşi sistem de clan intrau de exemplu şi Jorăştii. Neamul Jora se înrudea cu familia Barnovschi. Simion Jora[3] a fost căsătorit cu Aniţa Barnovschi, probabil soră a lui Dumitru Barnovschi[4] şi mătuşă a lui Miron Barnovschi[5]. Înrudirile cu domnul „de ţară şi fără cuconi”[6] i-au permis lui Gheorghe Jora să facă o carieră frumoasă pe timpul domniei lui Miron Barnovschi[7]. Gavrilaş Măteiaş vornic şi mare boier înrudit[8] şi el cu Miron Barnovschi la pierderea tronului de către acesta în anul 1629 a fost jefuit la ieşirea din ţară de către Isac Stârcea şi Mihalcea Durac[9].

Revenind la Hâjdieni, faptul că fiul său, Gheorghe, se va căsători cu o descendentă din neamul Varticeştilor, iar prin sistemul de clan şi cu alte neamuri vestite de aici mărturiseşte desigur despre implicarea lui Efrim în complicatele lupte care se dau în Moldova pentru putere. Relaţiile colaterale de rudenie cu Miron Barnovschi, cel care îl va avea ca un colaborator apropiat[10], confirmă aserţiunea unor atitudini şi poziţii în luptele care s-au dat în Ţara Moldovei odată cu trecere în nefiinţă a lui Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti (1611-1616) al Ţării Moldovei (1616-1619) din nou al Ţării Româneşti în 1620-1623 şi practic domn al ambelor principate între 1623 şi 1626. După ce a fost impus de boierii de ţară marilor puteri în 1626, caz unic în perioada anilor 1611-1634, când doar Imperiul Otoman şi implicarea Poloniei erau hotărâtoare în numirea domnilor de aici, Miron Barnovschi pierdea scaunul în 1629. De menţionat că odată cu urcarea lui Radu Mihnea în scaun, în Moldova împreună cu el vor veni mai mulţi greci sau descendenţi din sud-dunăreni[11], iar aceştia vor avea de spus un cuvânt important în derularea evenimentelor de mai departe, inclusiv în luptele dintre diferitele facţiune care se vor da în Moldova cu diferit prilej în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Una dintre aceste confruntări s-a dat în 1629.

Geneza acesteia derivă din mai multe surse şi este greu de spus care a prevalat. Mai mulţi factori desigur au dus la căderea lui Miron Barnovschi, în timpul căruia Moldova a cunoscut un veritabil reviriment după luptele teribile duse în timpul războiului polono-otoman din 1620-1621 şi incursiunea pustiitoare tătărească din 1624. A fost vorba aici şi de reluarea incursiunilor cazacilor în teritoriile otomane şi ale tătarilor în cele poloneze şi de participarea lui Miron Barnovschi în conflictul tătăresc soldat cu înfrângerea favoritului său, de acuzaţiile de a fi dus o politică prea propolonă, mai ales odată cu acordarea indigenatului, dar şi de opţiunile partidei „greceşti”, proaspăt împământeniţi a celor aduşi în Moldova de către Radu Mihnea. Odată cu trecerea în nefiinţă a patronului lor ei vor căuta o soluţie care să le garanteze şi mai departe un trai bun în Moldova. Or, odată cu mazilirea lui Alexandru Coconul din scaunul Ţării Româneşti, în toamna lui 1627, această soluţie apărea ca de la sine înţeles.

Înclinarea evidentă a lui Miron Barnovschi spre Polonia a alarmat o parte din boierii moldoveni, care l-au denunţat la Poartă, cerând sultanului înlocuirea lui. Motivele invocate de pârâtori erau înţelegerile lui Miron Barnovschi cu polonezii şi căsătoria acestuia[12] cu fiica lui Przerembski[13]. Miron Barnovschi, conform denunţătorilor săi, dorea să se căsătorească, cu fiica unui nobil polonez şi nu cu Ecaterina, fiica lui Radu Mihnea[14], argumente considerate imbatabile. Totuşi această căsătorie aşa şi nu s-a produs, dar ca element al denigrării lui Miron Barnovschi a trebuit să aibă efectul scontat.

Este evident că gruparea de opoziție era reprezentată din persoane care nu împărtăşeau linia politică propoloneză promovată de domn, iar aceştia nu puteau fi decât dregătorii pe care Radu Mihnea i-a adus cu el în Moldova şi care, înrudindu-se cu familiile boiereşti autohtone, au început să joace un rol important în viaţa politică a ţării. Ei nu acceptau nici politica de apropiere a domnului Moldovei faţă de Polonia, nici abandonarea politicii de echidistanţă, promovată de înaintaşul lui, după cum nu acceptau nici anularea logodnei, care lipsea o domniță de înaltul rang promis, viitoare protectoare, deci, în esență, slăbirea poziției lor politice.

În plus, opoziția față de Miron Barnovschi urmărea aducerea pe tronul Moldovei a favoritului lor, Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea, care, de aproximativ doi ani, de la sfârşitul anului 1627, aştepta ca şansa revenirii în scaun să-i mai surâdă o dată. Nu avea importanţă dacă tronul aparținea Ţării Moldovei sau Ţării Românești. Tatăl său fusese domn în ambele ţări, ceea ce-i permitea, conform tradiţiei dinastice, să ocupe tronul fie la est, fie la sud de Carpaţi. Argumentele prezentate de partida împământeniţilor la Poartă sunt lesne de presupus. Or, se știe, persoana care obţinea indigenatul trebuia să declare jurământ Coroanei poloneze, lucru aflat împotriva intereselor otomane, care oricând puteau declanşa un conflict militar cu Polonia. În al doilea rând, conform principiilor acordării indigenatului, cei care îl obţineau trebuiau să cumpere moşii în Polonia, pentru a se întreţine în timpul aflării lor în regat[15], ceea ce facilita, în cazul dat, opoziţia domnilor Ţării Moldovei faţă de Imperiul Otoman. Atunci când s-a pus problema indigenatului Movileştilor, Ieremia Movilă a cumpărat o moşie în Polonia, la Ustia. După dezastrul din anul 1616, când fiilor lui Ieremia Movilă li s-a impus convertirea la islam şi doamna țării, Elisabeta Movilă a ajuns într-un harem[16], deci moștenitorii pe linie masculină au dispărut, moşia de la Ustia a rămas văduvită de titlul ei de moşie domnească. Or, credem că deloc întâmplător, chiar această moşie a intrat în atenţia lui Miron Barnovschi, pentru a îndeplini condiţiile impuse de indigenatul polonez: prin cumpărarea ei de la descendentele lui Ieremia Movilă, Miron Barnovschi voia să reafirme calităţile sale de membru al unei dinastii domneşti.[17]

După toate probabilităţile, tratativele privitoare la acordarea indigenatului lui Miron Barnovschi nu au fost ușoare, în ciuda serviciilor aduse Coroanei, și nici rapide. O dovadă în acest sens ar fi corespondenţa activă, derulată în anul 1628 între Miron Barnovschi şi Maximilian Przerembski[18], castelanul de Sieradz, cel care l-a primit pe Miron Barnovschi în cadrul herbului Nowina.

Prin urmare, participarea contingentelor moldoveneşti la campania de reinstalare a lui Şahin Ghirei în Crimeea era contrară poziţiei oficiale a Porţii, argumenta apropierea de Polonia şi cererea pentru obţinerea indigenatului polonez. Faptele au fost considerate ca fiind suficiente pentru mazilirea domnului Moldovei[19]. Miron Barnovschi pleca în Polonia, aşteptând acolo o nouă posibilitate de a reveni în scaun, iar în locul lui sultanul l-a numit domn în Moldova pe Alexandru Coconul[20]. Schimbarea era imediat raportată de Sebastiano Vernier dogelui, la 7 iulie 1629[21].

Instalarea lui Alexandru Coconul, însă, a întârziat. Mazilirea este explicată de Miron Costin cu argumente financiare, favorabile domnului: vizirul i-ar fi cerut lui Miron Barnovschi 40 de pungi, iar acesta nevrând să le dea “i-au venit mazilie, neîmplându bine patru ani de domnie”[22]. Este posibil că aceşti bani să-i fi fost ceruţi pentru a nu se da curs acuzaţiilor de infidelitate faţă de Poartă, venite din partea opoziției din țară. De-abia la 15 august 1629, Ioan Dzik îi scria lui Ioan Jwaszkowicz că turcii aduc în scaun pe Alexandru[23], iar la 18 august 1629, ambasadorul Veneţiei la Viena raporta dogelui că Husein paşa stă la hotarele Moldovei, hotărât să gonească  pe principele de acolo, care era bănuit că are o înţelegere cu tătarii şi polonezii[24]. La 1 septembrie 1629, Sebastiano Vernier raporta de la Constantinopol despre o întâlnire a sa cu Alexandru Coconul, care n-a vrut să pornească spre Moldova înainte de a sta de vorbă cu dânsul, asigurându-l de ataşamentul lui faţă de “Serenisima Republică”[25].

Bătălia dintre armatele celor doi domni, cel mazilit şi cel proaspăt numit de turci, s-a dat la Toporăuţi. Armata lui Miron Barnovschi era condusă de către Nicoară, sau Nicoriţă, hatman, iar cea a lui Alexandru Coconnul de către Lupu Coci, viitorul domn Vasile Lupu. La 28 septembrie 1629, Alexandru Coconul, îi comunica lui Gabriel Bethlen că a preluat scaunul Moldovei, la 22 septembrie 1629[26], în urma unei lupte date între susţinătorii săi, conduşi de Lupu vistiernicul, şi armata fostului domn; aceasta din urmă a fost învinsă, iar toţi acei care îl susţineau pe fostul domn, adică pe Miron Barnovschi, au trecut de partea sa, cu excepţia lui Nicoară hatmanul. Acum ştim că cel puţin atât Mateiaş Gavrilaş, cât şi Efrim Hâjdeu l-au urmat pe Miron Barnovschi în Polonia şi fireşte că numărul susţinătorilor lui Miron Barnovschi trebuia să fie mai mare.

Miron Costin scria şi el despre o bătălie, la Toporăuţi, care a avut loc între hatmanul Nicoriţă de-o parte şi vornicul Vasile Lupu şi stolnicul Grama, pe de altă parte, în urma căreia “l-au împensu pre Nicoriţă de la marginile ţărîi”[27]. După unele ştiri, numirea lui Alexandru Coconul domn al Ţării Moldovei a fost primită cu mare bucurie de către moldoveni, care sperau ca noua domnie să aducă, în sfârşit, linişte[28]. Starea de spirit şi aşteptările moldovenilor erau alimentate de memoria domnului drept şi înţelept, care a fost Radu Mihnea.

Sugestive sunt şi alte menţiuni referitoare la personalitatea şi autoritatea domnului decedat. La 16 octombrie 1629, senatorul George Apafi îi scria lui Gabriel Bethlen din Bucureşti despre ştirile primite din Moldova: “Voievodul cel nou (Alexandru Coconul n.ns.) e în scaun, celălalt vodă s-a dus la Hotin cu o sută de ai săi, dar nu ca duşman, ci aşteaptă – aşa e vestea aici – ca tătarii să plece din Polonia; aşa a spus că pleacă, nu atacă niciodată pe fiul domnului său” [29]. Însă realitatea era alta: aflându-se la Hotin, Miron Barnovschi cerea permisiunea vicecancelarului Tomasz Zamoyski, de a aduna armată pentru recuperarea tronului[30].

Se ştine că în timpul domniei lui Miron Barnovschi, Efrim Hâjdeu a primit ca danie satul Dolineni pentru slujbă dreaptă şi credincioasă. Avem un act îndoielnic prin care dania va fi confirmată în timpul primei domnii din Moldova a lui Moise Movilă[31]. S-a mai spus că în timpul domniei lui Alexandru Iliaş, este nevoit să pribegească în Polonia de unde se va întoarce doar odată cu cea de-a doua domnie, de asemenea scurtă, a lui Moise Movilă[32]. Motivul invocat ar fi fost faptul că a luat parte la „răscoala în contra lui Alexandru Iliaş Voevod, în primăvara 1633, împreună cu Miron Barnowski şi Hatmanul Nicoriţă”[33]. De fapt, aici s-a făcut o confuzie în interpretarea textului unui rezumat semnalat de acelaşi Sever Zotta: „În prima domnie, Moise Movilă (1630 aprilie – 1631 noiembrie) întărea lui Dumitraşco Ştefan fost mare logofăt moşie Dolineni pierdută de Efrim Hâjdeu pentru hiclenie când împreună cu Miron Barnovschi şi hatmanul Nicoriţă s-a ridicat împotriva Porţii sub domnia lui Alexandru voievod”[34]. Prima domnie a lui Moise Movilă în Ţara Moldovei datează între aprilie 1630 şi noiembrie 1631. Răscoala împotriva lui Alexandru Iliaş s-a produs în 1633. Iar domnul de dinaintea lui Moise Movilă era şi el Alexandru, numit Coconul, din cauza vârstei fragede pe care o avea la acea vreme. Prin urmare, în rezumatul în cauză este vorba despre participarea lui Efrim Hâjdeu la bătălia de la Toporăuţi din 1629 soldată cu înfrângerea lui Nicoriţă hatmanul şi victoria lui Lupu Coci, viitorul domn Vasile Lupu. Pentru faptul că Efrim Hâjdeu asemenea celorlalţi nu s-a închinat noului domn, Alexandru Coconul i-a confiscat averea/averile. Satul l-a închinat lui Dumitraşco Ştefan. Dacă e să credem rezumatului amintit, atunci dania satului Moise Movilă a făcut-o până în noiembrie 1630[35], adică înainte de moartea lui Dumitraşco Ştefan. Iată de ce ni se pare îndoielnic actul păstrat în Condica Asachi I, şi publicat în colecţia naţională de izvoare[36]. Nu ni se pare real ca în aceeaşi domnie, iniţial Moise Movilă să fi făcut danie satul lui Dumitraşco Ştefan, iar apoi să-l fi reîntărit lui Efrim Hâjdeu.

Apare ca martor într-un act care este datat cu văleatul 7141, corespunzător perioadei 1 septembrie 1632 – 31 august 1633[37], ţinând seama de evenimentele produse în Moldova la acea perioadă putem cu aproximaţie să reducem această perioadă la lunile iulie – august 1633, când începe o nouă domnie a lui Moise Movilă şi care va ţine până în luna aprilie 1634. Moise Movilă îi va întoarce moşia Dolineni, care fusese confiscată de către Alexandru Coconul şi făcută danie lui Dumitraşco Ştefan logofăt. Judecând cazul noul domn îi întoarce lui Efrim moşia, în schimbul a 100 de galbeni ungureşti daţi pentru nevoile ţării şi pentru lipsa banilor faţă de împăratul turc[38]. Aşa cum Dumitraşco Ştefan a murit în noiembrie 1630, iar actul păstrat într-o copie[39] aminteşte de Ştefan fost voievod, probabil s-a omis din original „fiii lui…” Ştefan fost voievod.

În anii următori, Efrim Hâjdeu va primi confirmarea pentru stăpânirea unor părţi din satul Cetnicăuţi[40], cumpără o parte din satul Şăndreni, cu moară în Prut[41], cumpăra de la Petru Dahnovici şi sora lui, Antimia, jumătate din satul Dumeni, pe Prut, în ţinutul Hotin[42], pentru care primeşte întărire de la Vasile Lupu[43], de la Antimia Pătrăşcoae, fiica Anghelinei partea ei de ocină din satele Şăndreni şi Ezerul Alb şi din seliştea Negreşti, pe Prut, în acelaşi ţinut Hotin[44]. Apare ca martor în actele epocii cu prilejul diferitor tranzacţii funciare, ca de exemplu la 19 august 1635[45], 18 octombrie 1635[46], actul domnesc de la Vasile Lupu va fi emis la 28 noiembrie 1635[47], apare martor alături de marii boieri la 15 ianuarie 1636[48], când s-a judecat pricina dintre Gavrilaş Măteiaş vornicul care a fost jefuit la ieşirea din domnie a lui Miron Barnovschi în anul 1629 de către Isac Stârcea şi Mihalcea Durac[49]. Mai apare martor la 17 martie 1636[50], 11 noiembrie 1636[51], 8 decembrie 1636[52]. A fost prădat la începutul domniei lui Vasile Lupu, înainte de 20 martie 1638, când „i s-au furat din cetate Hotinului tot cât au avut, argint, şi aur, şi haine, şi porfire şi toată avuţiia lui câtă au avut”[53]. La 20 martie 1639, Efrim Hâjdeu împreună cu fraţii săi, Dimitrie şi Andronic, a primit reînnoirea pentru stăpânirea a jumătate de sat Nesvoia[54]. Andronic Hâjdău se va judeca pentru o parte din Citnicăuţi cu Grăpina fiica lui Gânscă, dar nu se va prezenta la judecată şi prin urmare va pierde procesul[55]. După toate probabilităţile întregul sat Citnicăuţi va intra în stăpânirea lui Efrim Hâjdău la 14 august 1645[56], în aceeaşi perioadă îşi va mări stăpânirile prin noi achiziţii din Şăndreni, Negreşti[57] şi Cruhlic[58]. Hotarnic, fără dregătorie, alături de Popăscul pârcălab, Balan comis şi Trandafir pârcălab la 19 august 1645[59]. În aceeaşi perioadă apare ca martor cu diferite ocazii[60].

S-a spus că anume el era acel pârcălab de Hotin care în anul 1653, conform spuselor lui Miron Costin, a fost pus pârcălab de către Gheorghe Ştefan şi a refuzat să se supună lui Vasile Lupu la revenirea lui în scaun cu ajutoare de la cazaci[61]. Însă în acelaşi timp apare menţionat şi un Ionaşco Efrincovici la 14 martie 1653[62], ceea ce ar duce cu gândul la posibilitatea ca vreun fiu de-al lui Efrim Hâjdeu să fi ocupat această dregătorie.

Evenimentele dramatice din a doua jumătate a secolului al XVII-lea au dus atât la mărirea neamului Hâjdău, cât şi, în scurt timp, la căderea lui. Căsătoria lui Ştefan Hâjdău, fiul lui Efrim Hâjdău, cu Alexandra/Ruxanda Petriceicu, sora lui Ştefan Petriceicu[63] va fi determinantă în destinul acestei ramure a familiei Hâjdău. Simpatizanţi cu mişcarea lui Hâncu şi Durac, Hâjdienii vor participa la confruntările militare polono-otomane şi vor pleca în Polonia împreună cu Ştefan Petriceicu. Fie rănit după bătălia de la Hotin din anul 1673, fie căzut chiar pe câmpul de luptă de acolo, Ştefan Hâjdău nu mai era în viaţă în anul 1676, când fiii lui primeau indigenat polon[64].     După cum era obişnuit în asemenea cazuri procedura obţinerii de către moldoveni a indigenatului trebuia să fie precedată de hotărârile seimicurilor regionale. Acestea, la Halici[65] şi Wiśnia[66] la sfârşitul anului 1675 hotărau să le acorde indigenat domnului, fiilor săi adoptivi şi încă la câţiva boieri moldoveni[67].

În legătură cu acest element am dori să aducem câteva precizări. Ştefan Petriceicu, aşa cum rezultă din textul prezentat mai sus, nu avea moştenitori pe linie masculină şi i-a ales pe cei doi, „Nicolae şi Iancu Hâjdeu¸nepoţi de soră şi moştenitori de sânge cei mai apropiaţi ai domniei”. Aceştia, fiii lui Ştefan Hâjdăn, mort la acea oră, vor fi înfiaţi de domnul care tocmai îşi pierduse scaunul domnesc[68]. Despre faptul că fiii lui Ştefan Hâjdeu au fost consideraţi şi au pretins că sunt moştenitorii lui Ştefan Petriceicu rezultă şi din actele prezentate de Tadeu Hâjdeu pentru confirmarea statutului de nobil. Între acestea s-au numărat câteva acte cu trimitere directă la moştenirea lui Ştefan Petriceicu: judecătoria din ţinutul Przemyśl în anul 1697 dădea un act prin care toată moştenirea de la Ştefan Petriceicu a fost dată nepoţilor domnului, Nicolae şi Iancu Gheorghe Lupaşcu Hâjdeu; la 1698 un rescript al regelui Poloniei August II stabilea ca moşiile rămase după moartea lui Ştefan Petriceicu să fie date lui Iancu Gheorghe Hâjdeu; în anul 1701 tribunalul din Liov elibera o chitanţă prin care acelaşi Iancu Gheorghe Hâjdeu a moştenit averea lui Ştefan Petriceicu şi totodată confirmă faptul că el a fost fratele lui Nicolae şi fiul lui Ştefan Hâjdeu[69].

Interesante sunt şi alte detalii legate de obţinerea statutului de indigenat al celor doi fii ai lui Ştefan Hâjdeu. În aceeaşi perioadă unchii lor de pe tată, Gheorghe[70] şi Miron, primeau diplome de înnobilare[71]. Or, înnobilarea se făcea doar, cum am spune noi astăzi, pentru supuşi polonezi, fără diferenţă de etnie, iar indigenatul era acordat numai străinilor[72]. Ar reieşi deci că Hâjdienii erau consideraţi „polonezi”, sau cel puţin provenienţa lor era una poloneză. Polonezii care aveau un pedantism special pentru genealogie nu puteau confunda cei doi termeni, la fel şi procedura de înnobilare care era rezervată pentru pământeni sau cel puţin descendenţii lor şi indigenatul rezervat în exclusivitate străinilor[73]. Cel puţin, lipsa unor informaţii certe pentru ascendenţa lui David, tatăl lui Efrim, ar conduce cu gândul la urmele şi provenienţa poloneză. Legăturile pe care acesta, dar şi urmaşii lui le-au menţinut de-a lungul vremii, dar şi vecinătatea imediată cu Polonia a Hotinului, unde Hâjdienii sunt deseori amintiţi sau ocupă şi dregătoria de pârcălab[74], făcea posibilă menţinerea statutului de „polonez”, care trăia în Moldova şi putea chiar să ocupe şi dregătorii importante în aparatul politic şi administrativ al statului[75].

Trebuie să revizuim şi denumirea diplomei acordate lui Gheorghe Hâjdău: ea nu este diplomă de „indigenat”, precum apare menţionată în studiul publicat de Costin Feneşan[76] ci una de înnobilare, spre deosebire de diploma lui Grigore Hăbăşescu care este de „indigenat”[77].

Anexa 1:

1633 septembrie 1-aprilie 1634: Moise Movilă domn al Ţării Moldovei întăreşte lui  Efrim Hâjdeu satul Dolineni, ţinutul Hotin, în urma judecăţii cu Ştefan fost logofăt. Efrim Hâjdău a mai dat şi 100 de galbeni ungureşti pe care domnul i-a dat în treaba ţării.

Переводъ съ Сербскаго на Молдавский диалектъ покойнаго Моисея воеводы. Года 7142 / 1634 который есть вытертый сколько можно было разобрать словъ переведено.

Божиею милостию, Мы Мойсей Могила воевода господарь Земли Молдавской, явясь предъ нами и предъ нашими молдавскими баярами вышными и нижными  слуга нашъ Ефримъ Хиждеу и спорылись на лицо съ Стефаномъ который былъ логофетомъ о селении Долинены въ Хотинскомъ цинуте которое то селение первоначально было справедливо господарское, находившеесь въ окрестности крепости Хотинской.

Сказывалъ слуга нашъ Ефримъ Хиждеу что оное селение есть справедливымъ даромъ и милостию данное ему отъ покойнаго Бернавскаго воеводы за верныя его услуги оказынныя прежде моего владения и предявлялъ предъ княжествомъ моимъ записы сего дарю и милости пожалованныя на сие селение. На противъ чего слуга нашъ Стефанъ бывъ логофетъ сказывалъ что сие селение ему дано Александромъ Водою яко даръ и милость во время побега Ефрима Хиждева въ Польшу и предъявлялъ записъ предъварителя моего покойнаго Александра воеводы.

Для того княжество мое увидевъ сие дело разобравъ съ полнымъ моимъ Советомъ и определило поелику сие селение первоначально было справедливою господарскою собственностью то княжество мое отобравъ отъ обеихъ и повелило дабы по прежнему опять было господарское и отобралъ отъ нихъ привилегии и документы отъ рукъ и имеющиеся при нихъ на дари и пожалования селения Долиненъ.

Но после слуга наш выше показаный Ефрим Хиждеу челобитствовалъ предъ княжествомъ моимъ съ великою жалобою что далъ 100 червонцовъ Венгерскихъ на надобности княжeства моего и государства Молдавскаго во время краиныхъ нуждъ и недостатку денегъ въ Земли нашей для почтеннаго нашего империату.

После увидевъ я самъ яко господарь что онъ далъ таковое количество денегъ на надобности края нашего и ведая объ томъ что первоначально выше сказаное селение Долинены было дано ему даромъ и милостию во вторыхъ что онъ далъ на надобности Княжества моего и края деньги потому и определили по совету бояръ нашихъ и постановили по всей справедливости и умиросердились господарство мое опять надъ слугою нашим выше изъясненымъ Ефримомъ Хиждеу и дали опять ему селение Долинены дабы уже было отъ моего Княжества даромъ и милостию на веки, какъ и преже дано ему было даромъ и милостию покойнымъ Барновскимъ водою и для того возвратилъ ему все грамоты и документы прежде мною забранные .

И отъ нине и впредь о выше показанное селение Долинены дабы никто отънюдъ не безпокоилъ жалобою которымъ владеть имеетъ во веки только слуга нашъ Ефримъ. И На впредъ будущея времена ежели окажутся каковыя записы или грамоты гдебы на сию мошию Долинены таковые имеетъ право получить Ефримъ Хиждеу подъ свое владение. И дабы инако не было какъ въ сей грамоте княжества моего.

Самое княжество повелело.

Переводилъ сию грамоту Прокопий Урыкарь 1773 года июня 23 дня.

<Traducere>:

Traducere din limba sârbească pe limba moldovenească a răposatului Moise voievod. Anul 7142/1634, care este şters, atât cât s-a reuşit să se citească s-a tradus.

Din mila lui Dumnezeu, noi Moise Moghila voievod, domn al Ţării Moldovei. Iată a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, sluga noastră Efrim Hâjdău şi s-a judecat de faţă cu Ştefan fost logofăt pentru satul Dolineni din ţinutul Hotin, care acel sat de la început era domnesc aflânduse în ocolul cetăţii Hotinului. Şi a spus sluga noastră Efrim Hâjdău că acel sat este danie adevărată şi miluire lui de la răposatul Barnovschi voievod pentru slujbă dreaptă de dinaintea domniei mele. Şi a arătat înaintea domniei mele zapisele de această danie şi miluire pentru acel sat. La care sluga noastră Ştefan biv logofăt a spus că acest sat i-a fost dat de Alexandru vodă, ca danie şi miluire în timpul fugii lui Efrim Hâjdeu în Polonia şi a arătat zapisul răposatului Alexandru voievod de dinaintea mea[78].

Pentru care domnia mea văzând această pricină şi am socotit deplin cu Sfatul meu şi am hotărât că deoarece acel sat a fost de la început drept domnesc, domnia mea l-am luat de la ambii şi am poruncit ca să fie din nou domnesc şi am luat de la ei privilegiile şi documentele care erau la ei de danie şi miluire a satului Dolineni.

Dar mai apoi sluga noastră arătată mai sus Efrim Hâjdeu a venit cu rugă în faţa mea cu mare jalobă că a dat 100 de galbeni ungureşti pentru trebuinţele domniei mele şi a Ţării Moldovei în timpul nevoilor ţarii şi a lipsei banilor în ţară pentru cinstitul nostru împărat.

Pentru care văzând eu însumi domnul că a dat acea sumă de bani pentru nevoile ţării şi ştiind că iniţial satul mai sus spus Dolineni i-a fost lui danie şi miluire şi în al doilea rând pentru că a dat pentru domnia mea şi ţară bani pentru care am şi stabilit după sfaul boierilor noştri şi am hotărât după toată dreptatea şi ne-am milostivit domnia mea din nou pe sluga noastră mai sus arătată Efrim Hâjdeu şi i-am dat din nou satul Dolineni ca să fie de la domnia mea danie şi miluire în veci, ca şi mai înainte i-a fost dată danie şi miluire din partea răposatului Barnovschi vodă şi de aceea i-am întors toată cărţile şi actele pe care le-am luat mai înainte.

Şi de acum înainte satul mai sus arătat ca să fie Dolineni ca nimeni de aici în colo să nu o supere cu jalobe pe care are să o stăpânească numai sluga noastră Efrim. Şi de aici încolo dacă vor apărea undeva careva scrisori sau zapise pentru acea moşie Dolineni acelea să aibă dreptul Efrim Hâjdeu să le primească.

Şi altfel să nu fie.

Însuşi domnia a poruncit.

A tradus această carte Procopie Uricar în 1773 iunie 23.

 

Biblioteca Academiei Române, Ms.nr.90, fila 26-28. Copie rusească în condica Hâjdienilor a lui Tadeu Hâjdeu.

______________

1 Datarea după perioada de domnie a lui Moise Movilă în intervalul văleatului indicat.

 

[1] S.Zotta, Spiţa neamului Hâjdău, p.139.

[2] Ibidem, p.140.

[3] Nota genealogică despre Simion Jora, vezi la Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei la mijlocul secolului aal XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, Chişinău, 2012, p.154-156.

[4] Mare paharnic şi mare postelnic în timpul domniei lui Ieremia Movilă cu care era înrudit (N.Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Moldova şiŢara Românească, Bucureşti, 1971, p.293).

[5] Despre posibilele înrudiri ale Joreştilor cu familia lui Miron Barnovschi vezi: Ştefan S. Gorovei, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, în „Arhiva Genealogică”, V (1998), nr.1-2, p.141-154.

[6] Expresie plastică atribuită de către Miron Costin lui Miron Barnovschi şi care ar fi servit conform marelui cronicar moldovean ca motiv pentru alegerea acestuia ca domn imediat după moartea lui Radu Mihnea la începutul anului 1626. (Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Editura pentru literatură şi artă Bucureşti, 1958, p.92)

[7] Este de fapt primul în ierarhia Joreştilor care ocupă o dregătorie în Sfatul Domnesc. Despre el vezi N.Stoicescu, op.cit., p.411-412.

[8] Era căsătorit cu o soră a lui Miron Barnovschi, care îl face dregător. Revenit în Moldova a ocupat dregătoria de mare logofăt în timpul domniei lui Vasile Lupu: N. Stoicescu, op.cit, p.413-414.

[9] Despre această cauză şi urmările ei vezi: Constantin şi Marcela Karadja, Documentele moşiilor cantacuzineşti din Bucovina, în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol.X (1931), p.11-13.

[10] Antimia soţia lui Gheorghe Hâjdău era fiica lui Vasile Vartic şi a Irinei, fiicei lui Avram din Lucăceni. Vasile Vartic la rândul său era frate cu o altă Antimia, care se va căsători cu Miron Barnovschi.

[11] Cum e cazul lui Vasile Lupu însuşi care era fiul lui Lupu Coci despre care se spunea că era albanez. Unii l-au considerat a fi aromân.

[12] La 8 iulie 1629, Cesy îi scria regelui francez despre scoaterea lui Miron Barnovschi din domnie la cererea boierilor moldoveni (“Les Moldaves quy estoient a cette defaytte ont donné suiect au Grand Seigneur de changer le prince de Moldavie nommé Bernolsky, pour estre  soupçonné d’avoir trop d’intelligence avec les Polonnois, et pour l’estre marié avec la fille d’un Seigneur de Pologne, gouverneur de Camenits”, în Hurmuzaki, Supl. I, vol. I (1518-1750), documente culese de Gr. G. Tocilescu şi A. I. Odobescu, Bucureşti, 1886, p. 230, nr. CCCXXXIV).

[13] Maximilian Przerembcki magnat polonez, căsătorit cu Ana Movilă, fiica lui Ieremia Movilă şi a Elisabetei.

[14] Se vehicula ideea că la moartea sa, Radu Mihnea a convenit cu boierii ca anume Miron Barnovschi să-i urmeze în scaun. Ca o garanţie a acestei opţiuni politice trebuia să urmeze şi căsătoria noului domn cu fiica celui defunct, Ecaterina.

[15] Zygmunt Wdowiszewski, Regesty przywilejow indygenatu w Polsce (1519-1793), Buenos-Aeres-Paryz, 1971, p. 12.

[16] N. Iorga, Doamna lui Ieremia Vodă, p. 1019-1067.

[17] Cu puţin timp înaintea executării sale la Constantinopol, Miron Barnovschi își redacta testamentul. Din el rezultă că moşia de la Ustia a fost cumpărată de la descendenţii lui Ieremia Movilă, pentru ca aceasta “să nu cadă în mâini străine”. Neavând toată suma la dispoziţie, Miron Barnovschi s-a îndatorat de la diferiţi negustori şi la Furtună comis, care i-au dat nişte boi pentru acoperirea sumei necesare (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I (1408-1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 310-313, nr. 233).  Datoria faţă de Furtună comis a fost pusă în seama soţiei lui Nicoriţă. În 1643, ea se afla încă în Polonia, iar în ţară o parte din averile ei erau cedate în contul datoriilor lui Furtună comis şi răscumpărate de Gavrilaş Mateiaş, fost mare logofăt (DRH, A, vol. XVII, p. 168-172, nr. 181-183), căsătorit cu Sârbca, sora lui Miron Barnovschi.

[18] Ilie Corfus, op. cit., p. 122-123, nr. 63; p. 124-125, nr. 65.

[19] N. Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. 187: „între aceştia (prinşii în luptă cu Şahin) au fost unii moldoveni, care recunosc că domnul având înţelegere în taină cu Şahin Ghirai, ei s-au luptat cu voia sau cu ştirea lui în număr de 500 fără îndoială în rândurile cazacilor, cu care prilej, vizirul… şi-a pus în gând a mazili pe acel domn, care de mult e bănuit că avea în Polonia multe legături” (nr. XXXVIII; Hurmuzaki, Supl. I, vol. I, p. 230, nr. CCCXXXIV).

[20] “seluy quy a esté mis en sa place s’apelle Alexandre, fils de Radulo prince de Vallacquye, lequel doit partir d’icy dans peu de jours” (Hurmuzaki, Supl. I, vol. I, p. 230, nr. CCCXXXIV).

[21] Hurmuzaki, IV/2, p. 427, nr. CCCCLXXXVI.

[22] Miron Costin, op. cit., p. 94.

[23] Ilie Corfus, op. cit., p. 128, nr. 68.

[24] Veress, IX, p. 291, nr. 233.

[25] Hurmuzaki, IV/2, p. 433, nr. CCCCXCI.

[26] Veress, IX, p. 292, nr. 234.

[27] Miron Costin, op. cit., p. 95.

[28] N. Iorga, “Coconul” lui Radu Mihnea şi capuchehaiaua Curt Celebi – cu prilejul unui document inedit de la Alexandru Coconul, în “Revista istorică”, XVIII, 1932, nr. 4-6, p. 97-102, p. 99.

[29] Veress, IX, p. 296-297, nr. 236.

[30] Hurmuzaki-Bogdan, Supl.II, vol. II, p. 588-589, nr. CCLXVI.

[31] Documenta Romaniae Historica, (DRH) Seria A. Moldova, vol. XX (1629-1631), volum întocmit de I.Caproşu, C.Burac, Bucureşti, 2011, p.297, nr.288. Actul se păstrează în copie în Condica Asachi I. Totuşi acest act ni se pare de o probitate îndoielnică. Vezi mai jos.

[32] S.Zotta, op.cit., p.140.

[33] Ibidem, p.141.

[34]  Catalog, Supliment I, p.466, nr.465.

[35] Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan, Iaşi, 2003, p.36.

[36] DRH, Seria A. Moldova, vol. XX (1630-1631), p.297, nr.288.

[37] Act prin care Tudori pârcălab de Hotin vinde lui Gavrilaş vornic satele Cotelea şi Păltinişul, ţinutul Dorohoi. (DRH, Seria A. Moldova, vol. XXI (1632-1633), volum întocmit de C.Cihodaru, I.Caproşu şi L.Şimanschi, Bucureşti, 1971, p.245-246, nr.188). N.Iorga, Studii şi documente, vol.V, p.83 (rezumat, cu data greşită „1622-1623”).

[38] Biblioteca Academiei Române, Ms. nr. 90, fila 28-29. Traducere rusească în condica Hâjdeienilor. Actul este inedit, iar Sever Zotta l-a menţionat în treacăt fără să dea prea multe detalii: Sever Zotta, op.cit., p.140, după o traducere germană şi suret. În anexă publicăm copia rusească şi traducerea românească a acesteia.

[39] Vezi anexa de la capătul volumului.

[40] DRH, Seria A. Moldova, vol.XXIII (1635-1636), volum întocmit de L.Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1996,. p.243-244, nr.206.

[41] Ibidem, nr.319.

[42] Ibidem, nr.353.

[43] Ibidem, nr.362

[44] Ibidem, nr.452.

[45] Ibidem, p.248-249, nr.211.

[46] Ibidem, p.298, nr.255.

[47] Ibidem, p.320-321, nr.280

[48] Ibidem, p.340-341, nr.304; p.341-342, nr.305.

[49] Despre această cauză şi urmările ei vezi: Constantin şi Marcela Karadja, Documentele moşiilor cantacuzineşti din Bucovina, în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol.X (1931), p.11-13.

[50] DRH,A. Moldova, vol.XXIII, p.407, nr.363.

[51] Ibidem, p.602, nr.553.

[52] Ibidem, p.612, nr.564. Şi în anii următori apare des în acte ca martor DRH,A. Moldova, vol.XXIV (1637-1638), volum întocmit de C.Cihodaru şi I.Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 1998, p.84, nr. 85; p.407, nr.429; DRH, A. Moldova, vol.XXV (1639-1640), volum întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu, Bucureşti, Editura Academiei, 2003, p.113, nr.103, unde apare între „mulţi oameni şi slugi domneşti”.

[53] DRH,A. Moldova, vol.XXIV, p.276-277, nr.285. Cu acel prilej, Vasile Lupu i-a confirmat stăpânrea pe nişte robi ţigani.

[54] DRH,A. Moldova, vol.XXV, p.68, nr.65.

[55] DRH,A. Moldova, vol.XXVI (1641-1642), volum întocmit de I.Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 2003,  p.150-150, nr.155.

[56] Ni s-a păstrat o menţiune DRH, A. Moldova, vol.XXVIII (1645-1646), volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, Editura Academiei, 2006, p.136, nr.165.

[57] Ibidem, p.250, nr.309.

[58] Ibidem, p.315, nr.368-371.

[59] Ibidem, p.140, nr.169.

[60] Ibidem, nr.67, 76, 77, 79.

[61] „Şi în câteva rânduri au trimis Vasilie vodă la Hîjdeu, carele era pârcălab pus de Ştefan vodă, şi la târgoveţi, cu mare giurământuri, ce nici într-un chip n-au vrut să dea cetatea şi au ţinut vro doao luni, până la a doua venire a lui Ştefan vodă de Ţara Muntenească” (Miron Costin, Opere, Ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958 p.147).

[62] N.Stoicescu, Lista marilor dregători ai Moldovei, (Pârcălabi de Hotin), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol” din Iaşi”, VIII (1971), p.409.

[63] Sever Zotta, op.cit., p.143-144, afirma că „Ruxanda nu este, credem, decât o formă românească a numelui Alexandra”.

[64] Vezi textul şi traducerea de mai sus din constituţia seimului de încoronare din 1676.

[65] Sejmikul întrunit la 23 decembrie 1675, Akta Grodzkie i Ziemskie, XXIV, p.397.

[66] Întrunit la 31 decembrie 1675 Akta Grodzkie i Ziemskie, XII, p.47. Aici se face diferenţa dintre „înnobilare” şi „indigenat”.

[67] P.P.Panaitescu, Pribegia lui Constantin Şerban Basarab şi a lui Ştefan Petriceicu şi testamentele lor, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, vol.XXI (1939), p.387 (15).

[68] „… copilaşii săi orfani <ai lui Ştefan Hâjdeu n.ns.> anume Gheorghe şi Nicolae au fost înfiaţi de Vodă Ştefan Petriceicu, el însuşi pribeag în Polonia, şi lor le-a rămas subvenţia de 20 000 galbeni pe care Camera polonă n-a încetat să le-o servească, distribuind-o între membrii familiei” (Iuliu Dragomirescu, op.cit., p.245). Elena Linţa, op.cit., p.302. Gheorghe Hâjdeu mai era cunoscut şi ca „Iancu Gheorghe Lupaşcu Hâjdeu”. Gh.Bezviconi, op.cit., p.242; Sever Zotta, op.cit., p.150-152. Prin urmare trebuie să facem distincţie dintre el şi Gheorghe Hâjdău armaş care va primi înnobilare. Faptul că cei doi aveau acelaşi prenume îi va oferi lui Tadeu Hâjdău un motiv în plus pentru a pretinde moşia Rujaveniţa.

[69] Gh.Bezviconi, op.cit., p.243.

[70] Elena Linţa, op.cit., p.302, afirma că după anul 1699, Gheorghe Hâjdău armaşul s-a întors în Moldova.

[71] În Volumina Legum, vol.V, p.201, nr.192 citim: „Nobilitacya osob niżey mianowanych. 192 Za zaleceniem Wiel. Hetmanów naszych Kor. i Hospodara Ziem Mołdawskich, consensu omnium Ordinum accedente, Urod. Michała i Iana Kondratych Ierzego i Mirona Hizdeu, Ierzego Andrzeiy I Iana Wolffów, Kiriakiego Paparę, Athanazego i Bazylego Wolczyńskich, Regimiana Suczyckiego, Bazylego Turkula, Gabriela i Bazylego Lukawieckich, Ierzego Barbowskiego, Konstantego Korabatakiego, Bazylego Kuparę, Bazylego Poponiec którzy w różnych okazyach znaczną ku Nam i Rzeczyp. uczynili przysługę; drudzy zaś i Hospodarem Imcia Wołoskim partes et fortunam Rzeptey secuti, odstradawszy dobr swoich własnych ojczystych w Wołoszech, naszei i Rzeczptey poddali się protekcyi autoritate Seimu tego nobilituiemy, i ozdob, preeminencji, prerogatyw i wolności wszelakich szlachectwa Polskiego przypuszczamy. Na to co przywileje i Kancelarji naszei wydane lege praesenti approbuiemy” (Nobilitarea persoanelor mai jos numite. 192. Cu recomandarea cinstiţilor noştri hatmani ai coroanei şi a domnului Moldovei consensu omni Ordinum accedente, Michal şi Ian Condrate, Gheorghe şi Miron Hâjdău, Gheorghe Andrei şi Ian Wolf, Chiriac Papară, Athanasie şi Vasile Volcinschi, Remighian Suczycki, Vasile Turcul, Gabriel şi Vasile Lucaviecki, Gheorghe Barbowski, Constantin Carabatachi Vasile Cuparul, Vasile Poponeţ, care cu diferite prilejuri arătate nouă şi Rzeczpospolitei au adus servicii; alţii de asemenea şi cu domnul Moldovei partes et fortunam Rzptey secuti, pierzând bunurile sale părinteşti în Moldova, au intrat sub protecţia şi autoritatea seimului acesta îi înnobilăm şi spre podoabele, preempţiiunile, prerogativele şi libertăţile de tot felul ale şlahtei poloneze îi includem. Pentru care şi privilegii în cancelaria noastră să le primească prin lege praesenti aprobăm).

[72] Elena Linţa, op.cit., p.301, menţionează doar procedura obţinerii indigenatului nu însă şi pe cel al înnobilării.

[73] Pentru diferenţa dintre cei doi termeni vezi: Zygmunt Wdowiszewski, Regesty przywilejow indygenatu w Polsce (1519-1793), Buenos-Aeres-Paryz, 1971.

[74] Sever Zotta intuia că: „raporturile Hâjdeilor cu Polonii datau încă din timpul pribegiei lui Efrem în Polonia, sau poate din timpul întâiei domnii a lui Miron Barnovschi, cu care precum am văzut erau încuscriţi” (Sever Zotta, op.cit., p.143).

[75] Dintre moşiile menţionate ca aparţinând Hâjdienilor, doar jumătate de moşie Nesvoia trezeşte oarecare întrebare şi nu putem spune care a fost modalitatea prin care a ajuns în stăpânirea lor (DRH,A. Moldova, vol.XXV, p.68, nr.65), în rest, în documente întâlnim expres menţionat faptul că moşiile ei le-au dobândit fie ca zestre fie cumpărate. Vezi mai sus. În actul din 20 martie 1638, unde se spune despre prădarea lui Efrim Hâjdău în timpul domniei lui Vasile Lupu sunt menţionate doar „dresăle şi uricile ce au avut el pre ai săi drepţi robi ţâgani din moşii şi de danie ce au avut de la Barnovschi v(oie)vod şi din moşii ce au avut de pe socrul său, Căpotici, de la Eremie v(oie)vod” (DRH,A. Moldova, vol.XXIV, p.276, nr.285).

[76] Costin Feneşan, Diplome de indigenat polon ale boierilor moldoveni Grigore Hăbăşescu şi Gheorghe Hâjdău, în Arhiva Genealogică IV (IX), 1997, 3-4, p.93-107.

[77] Iată şi extrasele din cele două diplome. La Gheorghe Hăbăşescu este menţionat: „eidem generoso Gregorio Habasyeskul legitimisque posteris eius nat(is) et nascitur hanc singularem gratiam impertiti sumus eumque ac posteros eius vtriusque sexus in perpetuum regni nostri indigenam et nobilem” (Ibidem, p.101. Cu italic sunt trecute literele scrise aurit), iar la Gheorghe Hâjdeu: „eidem generoso Georgio Hiydeff legitimisque posteris eius natis et nascituris hanc singularem gratiam impertiti sumus eumque ac posteros eius in perpetuum regni nostrum NOBILEM” (Ibidem, p.104. Cu italic sunt trecute literele scrise aurit, precizarea editorului).

[78] În prima domnie, Moise Movilă (1630 aprilie – 1631 noiembrie) întărea lui Dumitraşco Ştefan fost mare logofăt moşie Dolineni pierdută de Efrim Hâjdeu pentru hiclenie când împreună cu Miron Barnovschi şi hatmanul Nicoriţă s-a ridicat împotriva Porţii sub domnia lui Alexandru voievod. (Catalog, Supliment I, p.466, nr.465).

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

Conferinţa Ştiinţifică „B.P.Hasdeu- folclorist şi lingvist de excepţie” (26.02.2019)

La 26 februarie la Biblioteca Centrala a BM „B.P. Hasdeu” a avut loc Conferinața științifică: ”B.P. Hasdeu – folclorist și lingvist de excepție”, consacrată patronului spiritual al bibliotecii. Cu  mesaj de salut a vorbit doamna dr. Mariana Harjevschi, Director general al BM „B.P.Hasdeu”, care a  venit şi cu o surpriză înformaţională plăcută. Împreună cu directorul editurii „Ştiinţa” dl Gheorghe Prini, au semnat un acord de continuare a colecţiei „Moştenire”, B.P.Hasdeu, Scrieri începând cu volumul 17. Apoi domnia sa, i-a oferit cuvânt domnului Gheorghe Prini, care a mulţumit Bibliotecii Municipale pentru colaborarea fructuoasă în această direcţie şi la acest subiect, asigurându-ne că colecţia „Moştenire” la subiectul Hasdeu va fi una tot atât de calitativă şi bine îngrijită, ca cele 16 volume deja apărute în anii precedenţi.

Doamna dr. Mariana Harjevschi a vorbit despre importanţa cercetării operei Marelui Hasdeu şi a adus mulţumiri tuturor savanţilor, care au participat şi participă la această muncă intelectuală şi nobilă. Cercetătorul, scriitorul şi publicistul Octavian Onea din România, un vechi şi credincios prieten al Bibliotecii Municipale”B.P.Hasdeu”, care participă la zeci de conferinţe şi alte evenimente culturale, în legătură cu cei 75 de ani de la naştere împliniţi recent, a fost menţionat cu o Diplomă de Excelenţă pentru efortul ştiinţific major.

Până a trece la lucrările conferinţei propriu zise, organizatorul şi moderatorul Alexandru Moraru, şef serviciu, i-a oferit cuvântul doamnei Maria Pilchin, directorul Bibliotecii Centrale, care a vorbit cu multă dragoste şi cunoştinţă de cauză despre opera enciclopedică a lui B.P. Hasdeu şi importanţa studierii ei în profunzime. În încheiere, doamna Maria s-a aliniat felicitărilor anterioare adresată domnul Octavian Onea, şi din partea „casei” i-a dăruit omagiatului volumul  enciclopedic „Chişinău. Străzile…”o producţie a Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”.

În continuare au urmat comunicările ştiinţifice pregătite special pentru acest for. „Şi totuşi când s-a născut B.P.Hasdeu?”- aşa s-a numit prima comunicare, semnată şi sonorizată de domnul Octavian Onea, care a dovedit ştiinţific, că B.P.Hasdeu s-a născut nu la 26 februarie 1838, cum este considerat până nu demult, ci la 28 februarie 1838.

Doamna dr. Ludmila Şimanschi, conferenţiar universitar a prezentat comunicarea „Proza lui B.P.Hasdeu: libertate a formei şi originalitatea narativă”, care a fost primită cu aplauze de către publicul din sală, setos de cunoştinţe noi.

Despre B.P.Hasdeu- folclorist, a vorbit cunoscutul cercetător, scriitor, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române”Mihail Cogălniceanu”domnul Vasile Malaneţchi, care a prezentat mai multe excemple despre efortul Marelui cărturar în culegerea şi publicarea folclorului naţional.

Doctorul în istorie domnul Valentin Constantinov, a încheiat lucrările Conferinţei Ştiinţifice cu comunicarea „B.P. Hasdeu în secolul XVII”, pezentând documente de arhivă despre B.P.Hasdeu şi Neamul acestui mare cărturar.

Moderatorul Alexandru Moraru a mulţumit mult personaşităţilor ştiinţifică, care au participat cu comunicări şi reprezentanţilor Centrului de Excelenţă pentru Industria Uşoară şi respectiv Liceului Teoretic „Iulia Hasdeu” din Chişinău, pentru prezenţă şi contribuţia acestora în desfăşurarea lucrărilor conferinţei.

 

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE | Lasă un comentariu

UN NOU PRODUS AL BIBLIOTECII CENTRALE”HASDEU”- CLUBUL”ARHIVUS”

UN PRODUS NOU AL BIBLIOTECII CENTRALE ”HASDEU”- CLUBUL „ARHIVUS”

Astăzi, 12 februarie 2019 au avut loc primele ședințe ale Clubului ”Arhivus”, un produs nou al Bibliotecii Centrale (director doamna Maria Pilchin) a BM ”B.P. Hasdeu” în strânsă colaborare cu direcția Liceului Teoretic ”Vasile Alecsandri” (director doamna Daniela Vacarciuc) și direcția Liceului Teoretic ”Iulia Hasdeu”(director doamna Eleonora Goncear). Respectiva colaborare a dat naștere clubului nominalizat, care are drept scop, cunoașterea tinerei generații cu secretele arhivisticii, cu procedura de cercetare a documentelor din arhivele statului, cu procesul unei investigații de durată, cu depistarea documentelor de arhivă necesare pentru studierea unui subiect sau altul…

Inițiativa și realizarea acestui nou proiect îi aparține istoricului arhivist, publicist, șef serviciu la Biblioteca Centrală, Alexandru Moraru, susținut sută la sută de profesorii istorici doamna Daniela Vacarciuc (Liceul Teoretic ”Vasile Alecsandri) și doamna Marcela Dorin (Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu”). Proiectul este de durată și va avea ședințe o dată pe lună, din ambele instituții de învățământ în total s-au înscris 64 de tineri și tinere. Cele două ședințe au avut loc în deplasare, adică mai întâi la LT ”Vasile Alecsandri” apoi la LT ”Iulia Hasdeu”. După prima ședință, Al. Moraru a răspuns la toate întrebările elevilor, curioși să intre cât mai repede în labirintul secretelor de arhive.

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu