IULIA HASDEU VORBEŞTE DE DINCOLO DE MOARTE…130 ANI DE LA TRAGEDIE

Reclame
Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu... | Lasă un comentariu

HASDEU PAROLA SPIRITISTĂ

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

O bandă de eunuci, păzitori ai Seraiului, angajați la Poarta Noului Ierusalim

O bandă de eunuci, păzitori ai Seraiului, angajați la Poarta Noului Ierusalim, se străduiesc să incite, cu toate ocaziile, sub toate pretextele disprețul, ba chiar ura localnicilor, prin provocări din ce în ce mai nerușinate, doar pentru a-și motiva existența de stipendiați, de lefegii, pentru a putea beneficia, până la pensie și după, de soldele pe care li le asigură celor care îi slujesc ca „saianimi” (ca să folosim termenul tehnic lansat de Jacob Cohen) autoritățile unui mic stat din Orientul Apropiat, una din teocrațiile din zonă, Israel, sau ale unui stat vecin, iredent prin însăși ideologia care stă la baza constituirii sale. Statul Magyarorszag, în contururile sale actuale, există doar din 1919. Continuitatea constituțională, cu formele statale anterioare este imaginară, ideologică, nu juridică, ca monarhie fără monarh, condusă de un regent, apoi republică populară. Sistemul anterior a fost o monarhie dualistă austro-ungară, care a dispărut ca stat.

Lefegiii unui stat străin acționează sub emblema Guvernului României

Acești saianimi (evrei sau maghiari) sunt agenți de influență plasați în posturi de tip sinecură, lefegii unui stat străin, care acționează pe teritoriul României sub acoperire. Adică, de pildă, în cazul evreilor, folosesc emblema Guvernului României, denumirea de Institut Național și porecla de Elie Wiesel, numele unui evreu de cultură maghiară din Sighet, laureat al Premiului Nobel, nu se știe pentru ce (căci însăilările sale ficționale nu sunt nici literatură, nici mărturie, ci ideologie literaturizată, ca pe vremea realismului socialist). Insul s-a născut la Sighet, oraș despre care, pe situl unei instituții care-i poartă numele, se scrie, într-o totală aproximație, că în 1928 „avea o majoritate evreiască de 38,6%”. Termenul de majoritate pare să aibă un alt sens, în limba redactorilor, decât în limba română.

Legile impuse, dedicate stârpirii „antisemitismului” sunt legi de cenzură

Alte Înalte Porți, situate la Vest sau la Est, Statele Unite ale Americii, Franța, Germania, Rusia, practică față de români și față de autoritățile marionete ale acestui stat colonizat, aceeași politică împănată cu momeli și amenințări, precum se împănează fripturile cu căței… de usturoi. Toți vor să impună în România o agendă politică care le va permite să ne mențină țara în acest statut de semi-colonie sau chiar de colonie, în anumite zone ale vieții economice, sociale și politice. Va trebui să-i numim pe toți acești lefegii, nu ca să alcătuim doar o nouă listă neagră (de care se teme un activist al corectitudinii politice, Laszlo Alexandru), precum cele care circulă pe Internet și prin caietele de școlari sârguincioși ale unor patrioți de strânsură și de ocazie, ci pentru a indica clar cine ne sunt dușmanii, pentru a-i neutraliza. Legile impuse de acești lefegii, de tipul legilor sau proiectelor de legi dedicate stârpirii „antisemitismului” sunt de fapt legi de îngrădire a libertății de opinie, legi de cenzură. Din principiu, sunt împotriva oricărei cenzuri, sunt pentru eliminarea tuturor legilor de acest tip din arsenalul juridic al României și pentru redefinirea urgentă a priorităților naționale.

Statul român este condus de trădători, de agenți străini sau de irespoonsabili

Minoritatățile evreiască și maghiară din România nu sunt în pericol în niciun fel, din nicio direcție. Dar insistența cu care se evocă, de către pseudo-lideri comunitari, pericole inexistente (îmi) produce o saturație simbolică. Dimpotrivă, acestor comunități li se acordă în presă o importanță exagerată, față de ponderea lor demografică și socială reală. Statul român, condus acum de trădători, de agenți străini sau de iresponsabili, le oferă acestor minoritari posibilitatea subvenționată de a construi instituții al căror scop este – culmea! -, slăbirea sau disoluția statalității românilor.

Ambasadorii au fost trimiși în România pentru a reprezenta intereselor americanilor în general, sau doar ale unor evrei, americani sau nu?

Intervențiile unor ambasadori ai S.U.A., în ultimele decenii mai ales evrei declarați, în politica internă a României, prin presiuni, manifestările publice ale unor astfel de ambasadori, sub formă de vizite în sinagogi, de pildă, de întâlniri cu membri ai comunității evreiești din diferite zone, sunt semnele unui tratament preferențial, dar și a unui tratament discriminatoriu față de restul populației României, o adevărată activitate abuzivă, dincolo de limitele legale ale cadrului diplomatic. Se pune întrebarea dacă acești ambasadori au fost trimiși în România pentru a reprezenta intereselor americanilor în general, sau doar ale unor evrei, americani sau nu. Am mai scris despre asta, nu insist. Intervențiile unor reprezentanți ai Ungariei au același scop destabilizator, atunci când sprijină ideologiile și eforturile secesioniste ale unor grupuri de maghiari ardeleni. Grav este că diplomația României, instituțiile guvernamentale ale României tolerează, cu o inacceptabilă supușenie, aceste comportamente nediplomatice, agresive sau subversive. Dincolo de aspectul juridic, imixtiunea unor pseudo-lideri comunitari (evrei sau maghiari) și a unor agenți de influență străini, sub pretextul luptei contra antisemitismului, contra fascismului sau împotriva pericolului deznaționalizării (la maghIari) etc., în gestiunea patrimoniului istoric și simbolic al memoriei românilor, este intolerabilă.

Agenții anti-românismului atavic sunt finanțaţi de statul român

Autorii unor opere cenzurate vreme de șase decenii în România comunistă-kominternistă, editați cu precauții rușinoase în epoca așa-zisului național-comunism, sunt din nou puși la index de către acești agenți ai anti-românismului atavic (adică din tată-n fiu, în cazul Florian). Ca patrioți evrei le pot înțelege motivațiile financiare și morale unor inși ca Alexandru Florian, M.M. Katz , Wexler și alții, dar nu văd nici un motiv ca activitatea lor să fie finanțată de statul românilor, România. Inexistența unui oficiu român independent, finanțat de statul românilor, ca parte a unui efort de protecție, complementar cu acela al serviciilor de informații, prin studierea activității generale a comunităților minoritare, sub unghi juridic, social, demografic, este o gravă carență organizatorică. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, un institut bazat la Cluj, condus de activiști minoritari, are alte proiecte, de stimulare a activismului minoritar în scopuri dacă nu subversive, oricum nedeclarate, și nu acelea de a informa corect guvernul României în interesul global al populației.

Nu văd necesitatea toleranței față de activitatea contrară intereselor românilor, indiferent dacă ea se manifestă în interiorul țării sau în exteriorul acesteia. Iar printre interesele românilor se află, la loc de cinste, cultivarea unei memorii naționale necenzurate, complete și critice, pe baza unor criterii proprii, care nu pot să fie impuse de străini ci trebuie induse de necesitățile supraviețuirii și rezistenței naționale, în această etapă a istoriei noastre, când ne macină criza demografică, neocolonialismul, nivelarea globalizatoare a comercianților trans-frontalieri.

Gunoaiele politice și morale, extrase din națiunea română sunt responsabile pentru declinul demografic și pentru devalizarea României

Urmează să vedem apoi dacă mai există în România forțele patriotice coalizabile, necesare pentru a putea crea nu o nouă masă de manevră ci o masă critică, care să producă valul, tsunami de va fi nevoie, care va mătura de la cârma României toate aceste gunoaie politice și morale, lăsate pe țărm de valurile mai vechi ale unei pseudo-revoluții, despre care știm de două decenii și mai bine că a fost o lovitură de stat organizată și susținută de puteri (mai mult sau mai puțin imperiale) inamice României. Aceste gunoaie politice și morale, extrase din națiunea română prin manevre de recrutare (plasate în Parlamentul României), sunt cele care tolerează lefegii, ele însele formate din lefegii, dar mai ales participă activ, din 1990 încoace, la distrugerea economiei României, la transformarea românilor în slugi la străini, fiind responsabili pentru declinul demografic și pentru devalizarea României.

Grafica – I.M.

Dan Culcer, Franţa

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4924-o-banda-de-eunuci-pazitori-ai-aeraiului-angajati-la-poarta-noului-ierusalim.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

EXCEPŢIONAL: CORESPONDENŢA DINTRE C.CHIRIAC ŞI B.P.HASDEU (INEDIT)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

4.000 de carti vechi si valoroase sunt de negasit. Cum a fost posibil ca o avere sa se evapore din colectia unei biblioteci

4.000 de carti din colectia Bibliotecii Pedagogice, sute dintre ele vechi si extrem de valoroase, sunt de negasit. Adevarul a iesit la iveala in urma unui raport al corpului de control din Ministerul Educatiei.

Inventarul a fost facut pentru ca biblioteca trebuie sa se mute intr-un alt sediu. Mai grav este ca nimeni nu stie unde si cand au disparut lucrarile, unele de secol 17. Premierul Victor Ponta a cerut astazi lamuriri.

Carti, scrisori, fotografii si documente oficiale, vechi si de 400 de ani, au disparut pur si simplu. Este vorba despre aproape 4.000 de obiecte din cele 10.000 aflate pe listele de inventar. Incredibil, dar pare sa se fi evaporat aproape jumatate din colectia Bibliotecii Pedagogice.

Ultimul inventar a fost facut in 1984 si valoarea obiectelor a ramas mult in urma. Toate cele 4.000 de obiecte disparute sunt evaluate la 37.350 de lei noi.

Iata cateva exemple: “Cartea lui Ipsilanti″, tiparita pe 28 aprilie 1775, ar valora 3,65 de lei. ″⁣Insemnarea lui Tofil Nicola″⁣, din 1676 si ″⁣Invataturi Campulung″⁣, din 1642 sunt trecute in registre la pretul de 2,40 lei.

Specialistii in carti rare de la Academia Romana spun insa ca sunt infinit mai scumpe. Colectionarii de carti vechi ofera averi pentru un singur exemplar.

Gabriela Dumitrescu, sef serviciul manuscrise, Academia Romana: ″E clar ca valoarea finanicara este mai mare, dar vorbim si de o valoare de patrimoniu. Sunt obiecte unice, care nu mai pot fi recuperate, precum scrisorile, fotografiile. Depinde de cumparator si vanzator, valoarea poate ajunge la niste mii de euro.

Ministrul Educatiei, Remus Pricopie, spune ca neregulile au iesit la iveala la ultimul inventar:

Am constatat ca in Biblioteca Pedagogica sunt carti de patrimoniu, 3.989 de carti nu au putut fi identificate, dintre care 189 au fost publicate in perioada 1642-1850.

Disparitia ar fi strans legata de mutarea in sediul actual, acum zeci de ani.

Directorul actual al bibliotecii spune insa ca atunci cand au fost aduse in acest sediu cartile au fost tinute in saci, sub o scara, ani de zile si nimeni nu le-a numarat. Asa ca e posibil ca cele care lipsesc sa nu fi ajuns niciodata aici.

Carmen Pesantes, directorul Bibliotecii Pedagogice: ″Ceea ce exista in registrele vechi s-a preluat de persoana care nu a stiut probabil cum sa gestioneze situatia, dar eu cred ca acele carti care existau in saci nu corespundeau cu ceea ce era in registru si din acest motiv au fost la un inventar trecute lipsa. Dar ele n-au existat niciodata.

Asadar nu se stie clar daca documentele disparute au fost ratacite pe drum, n-au existat niciodata, ori au fost furate din sacii in care erau depozitate si plasate pe piata neagra.

Biblioteca Pedagogica a fost infiintata in urma cu 130 de ani. In ultimii ani a functionat intr-o cladire care a fost retrocedata. Cartile vor fi mutate la Biblioteca Centrala Universitara.

Sursa: Pro TV

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Contribuţia lui Ion Antonescu la Unirea cea Mare

Marele ideal al făuririi României Mari a fost înfăptuit alături de dăruirea și jertfa a sute de mii de patrioți și prin jertfa supremă a marilor Constantin Prezan și Ion Antonescu. Într-un succint inventar, pentru perioada participării armatei române la războiul de întregire națională, în plan militar, cuplului de comandă și stat major Constantin Prezan și Ion Antonescu i se datorează: elaborarea planurilor operative ale campaniilor anilor 1916,1917 și 1919, a proiectelor de reorganizare a armatei în 1917 și 1918-1919; coordonarea operațiilor de apărare a Moldovei din 1917 inclusiv a deciziei de a nu abandona linia Siretului, așa cum cerea comandamentul rusesc al frontului român, planificarea și coordonarea acțiunilor de curățire a Moldovei de la Est și Vest de Prut de trupe bolșevice, fără de care nu era posibilă revenirea Basarabiei la patria mamă; salvarea de la dezastru și coordonarea acțiunilor ofensive victorioase de la Tisa din 1919 prin care s-a impus definitiv unirea Transilvaniei cu țara.

De asemenea, locotenent-colonelul Ion Antonescu a îndeplinit rolul principal de expert militar român la Congresul de Pace de la Paris din anii 1919-1920. În această perioadă a publicat prima sa carte: „Românii, Originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor”, un studiu de 87 de pagini și 11 anexe destinat după opinia autorilor „tuturor acelora foarte mulți care nu ne cunosc”. Studiul cuprinde importante argumente istorice și etnografice privind originea, vechimea, unitatea și continuitatea românească în întreg spațiul etnic. Așa cum preciza încă din preambul, studiul lui Antonescu reprezintă o foarte sumară și rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui să iasă de la Conferința de Pace cu granițele pentru care a sângerat și la care aspiră neîntrerupt de mai bine de zece secole. În fața acestui tablou absolut elocvent în ceea ce privește contribuția locotenent-colonelului Ion Antonescu la desăvârșirea unității național-statale, o întrebare firească s-ar naște: dacă este așa, atunci Ion Antonescu a făcut țara? Bineînțeles că nu! Și nici nu a lucrat singur. El a avut șansa de a se fi situat sub îndrumarea și autoritatea ocrotitoare a marelui comandant, care a fost generalul Constantin Prezan, el însuși un desăvârșit strateg militar, împreună cu care Ion Antonescu a format renumitul binom de comandă și stat major.

Meritele sale atât de ignorate în trecut trebuiesc evidențiate cu tărie pentru că numai acestea îi desăvârșesc eroismul de necontestat. Considerăm că răspunsul cel mai elocvent îl oferă documentele de epocă cunoscute nouă. Aflăm astfel că regele Ferdinand I, care la Tisa l-a decorat pe Ion Antonescu cu Ordinul „Mihai Viteazul”, desprins de pe propria-i tunică de campanie, rostind: „Antonescu! Regele tău mai mult ca oricare altul în această țară, știe cât îți datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaștere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit că a venit aceasta acum!”. Felicitându-l cu acel prilej, generalul Traian Moșoiu, un alt mare erou al armatei române, comandant superior pe frontul de la Tisa, spunea: Admirând cu toții munca ta covârșitoare și contribuția prețioasă ce depui pentru întregirea neamului, îți exprim în numele camarazilor de la Comandamentul trupelor din Transilvania recunoștință deplină.

Scena decorării Proprio Moto a locotenent-colonelului Ion Antonescu pe câmpul de luptă de către regele său cu cea mai înaltă distincție militară, a fost o înaltă lecție de patriotism și bravură militară. De aceea, ea merită povestită în detaliu așa cum o relata mai târziu un martor ocular, el însuși mare erou al luptelor de la Tisa împotriva brigăzilor bolșevice ale lui Bela Kun, generalul Marcel Olteanu, pe atunci (1919 – n.n.) comandantul Diviziei a 6-a infanterie de pe acel teatru de operațiuni: „La 23 iunie – povestea generalul Olteanu – sosesc în apropierea frontului român, la cartierul unei mari unități, membrii familiei regale: Regele Ferdinand și Regina Maria, Prințul Nicolae, însoțiți și de primul ministru de atunci, Ioan I.C.Brătianu; de asemenea erau prezenți toți comandanții de mari unități de la Regimente, cu statele majore în frunte cu generalii Prezan și Mărdărescu. Bineînțeles, în spatele lui Prezan umbra sa – lt. colonel Ion Antonescu, șeful operațiilor din Marele Cartier General. Scopul vizitei regale pe front era: de a mulțumi comandanților pentru comportarea lor în operațiile ce s-au desfășurat până la acea dată și de a participa la expunerea verbală a generalului Prezan, șeful Marelui Cartier General, în vederea importantelor operațiuni pentru Tisa și ale ura succese și victorii”.

Această întrunire a avut loc în după – amiaza zilei de 23 iulie 1919, pe o terasă a unui splendid castel (Teleki – n.n.) într-un minunat decor al unui parc ce împrăștia o atmosferă plăcută. La prânz, în saloanele castelului avusese loc o masă camaraderească patronată de regele Ferdinand și udată din belșug cu vin din vestitele podgorii de la Tokai. Era o atmosferă plină de încredere în viitor. După câteva cuvinte de mulțumire și îmbărbătare din partea regelui, a urmat o scurtă cuvântare a șefului guvernului, Ion I.C.Brătianu, care a prezentat situația politică internațională la acea dată și la rândul său a urat trupelor din Transilvania izbândă și victorie. A urmat la cuvânt generalul Prezan, care foarte,pe scurt a prezentat Planul și scopul operațiunilor la vest de Tisa, după care a cerut regelui să permită șefului operațiilor, locotenent-colonelului Ion Antonescu să dea anumite explicații – detalii asupra desfășurării operațiunilor.

Regele a încuviințat printr-un gest cu capul. Fără multe ploconeli și plecăciuni, cum era obiceiul pe atunci, chiar și al militarilor cu grade mai mari pe umăr, locotenent-colonelul Ion Antonescu face doi pași în fața frontului ofițerilor, se așează cu fața spre Tisa și cu cravașa în mână cu care din când în când însoțea cuvintele ce le rostea prin gesturi scurte și tăioase, începe ca de la catedra Școlii de Război – el fiind profesorul și cei prezenți elevii din bănci – să arate răspicat, hotărât și energic Planul Operațiunilor ce se vor desfășura dincolo de Tisa. Fără prea multe vorbe de prisos, arăta precis manevrele diferitelor grupări de forțe, arătându-le celor prezenți ce se aștepta de la aceste operațiuni precum și obiectivele de atins cu scopul final: distrugerea forțelor ungare.

În tot timpul cuvântării sale, locotenent-colonelul Antonescu a făcut abstracție de faptul că se găsea în fața suveranilor țării, a primului ministru și a tuturor celor prezenți, generali și colonei mai vârstnici și mai mari în grad. Într-adevăr, cu această ocazie, Antonescu s-a întrecut pe sine, dând dovadă de capacitate, pregătire profesională, curaj, hotărâre și dârzenie. La sfârșit, Regele Ferdinand și primul ministru Ion I.C.Brătianu i-au mulțumit strângându-i mâna iar generalul Prezan avea pe figura sa de vârstnic ostaș un zâmbet de mulțumire”.

Acesta era ofițerul pe care l-a descoperit încă de când era căpitan și în care a investit atâția ani de încredere încât satisfacția unei depline împliniri radia pe întreaga-i față distinsă și luminoasă. Se citea, undeva, în profunzime și nostalgia despărțirii care era tot mai aproape și plină de imprevizibil. De altfel, trebuie precizat că, după unele surse arhivistice, vizita înalților demnitari pe front a fost inițiată de cuplul Prezan-Antonescu cu scopul de a-l proteja pe rege de tot mai insistentele presiuni ale diplomaților puterilor aliate din Capitală referitoare la oprirea înaintării trupelor române spre Budapesta.

Cei doi ofițeri români, doi oameni de seamă ai țării, au avut tăria de a fi, în toți cei patru ani ai războiului de întregire, împreună acolo unde era mai greu ca doi frați sau ca un părinte și fiul său, contribuind fiecare, dar și împreună, la marile bătălii întru făurirea unirii depline a tuturor românilor, vis multisecular pentru care și-au sacrificat viața sute de mii de înaintași.

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4865-contributia-lui-ion-antonescu-la-unirea-cea-mare.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Gheorghe Buzatu – Mareşalul adevărului istoric

Gheorghe Buzatu – Mareşalul adevărului istoric
Prof. Alexandru Moraru, Chişinău

Prof. Alexandru, ChişinăuPrintre oamenii cei mai importanţi din viaţa mea, regretatul profesor, Marele istoric, mentorul şi prietenul meu Gheorghe Buzatu a ocupat un loc de frunte. Despre istoricul Buzatu auzisem, apoi citisem destul de multe pentru acea vremea , am în vedere mijlocul anilor 80. Metoda Domniei sale de cercetare aprofundată, felul de a ajunge la concluzii întemeiate pe documente istorice de arhivă, lupta pentru triumful adevărului m-a făcut să înţeleg, că pentru a deveni un bun profesionist în cercetarea istoriei, mai bun model decat distinsul savant nici că se poate. Încetul cu încetul am început să înţeleg, că în istorie trebuie să fii sincer şi să nu te laşi dus de mrejele politicului, deoarece adevărul istoric, trecut prin filtrul politicului nu mai poate fi adevăr.

Marele istoric şi patriot Gheorghe Buzatu a făcut cercetări ample în multe arhive ale lumii şi a publicat o sumedenie de monografii, culegeri de documente, enciclopedii, cercetări şi studii aproape la toate categoriile ştiinţei istorice. Lucrările Domniei sale au fost traduse în câteva limbi ale lumii, fiind considerate pe bună dreptate lucrări de referinţă. Cărţile profesorului Buzatu au fost şi sunt cumpărate cu mare plăcere şi studiate cu atenţie, deoarece sunt scrise într-o limbă accesibilă, care dă posibilitatea de a fi înţelese şi de publicul larg, nu numai cel academic. A fost un Om Deosebit, o Mare Enciclopedie a istoriei României (şi nu numai), o personalitate de calibru european şi mondial, un savant de o rară modestie şi cu un spirit al umorului bine conturat, care devenise pentru mulţi istorici, cercetători un model al profesionalismului, un model al Omului de ştiinţă contemporan, un Om interesant şi atat de harnic, că dacă numai vom cita lista cărţilor scrise de dumnealui, involuntar ne vom întreba, cât a dormit acest savant în viaţa sa?

După o perioadă de cercetări îndelungate, adunasem un număr impunător de documente de arhivă inedite despre activitatea Mareşalului Ion Antonescu în Basarabia în perioada Războiului sfânt de eliberare naţională de sub jugul bolşevic 1941-1944 şi folosindu-mă de ocazie, i-am arătat distinsului specialist copiile xerox ale documentelor depistate de mine în arhivele de la Chişinău, solicitându-i susţinerea pentru a fi publicate. După prima noastră întâlnire am urmat sfatul profesorului Buzatu şi în câteva săptămâni totul era gata. Titlul proiectului l-am ales următorul: „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. Documente şi materiale 1941-1944″. O muncă extrem de dificilă, ca şi depistarea documentelor din dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova referitoare la tema propusă. Abia când am primit prefaţa la cartea mea, semnată de Gheorghe Buzatu, am înţeles valoarea deosebită a aceastei cărţi, iar colaborarea pentru pregătirea volumului de documente s-a transformat într-o prietenie sinceră.

Profesorul Gheorghe Buzatu a devenit pentru mine unul din cei mai apropiaţi oameni, prieten şi mentor. Prima mea carte apărută în patria mea de vis, deja la 14 februarie 2008 a fost scoasă din tipar. Mentorul meu, autorul prefaţei cărţii, a prezentat cartea mea în cadrul Târgului Naţional de Carte ediţia a XVI-a „Librex 2008″. În seara zilei de 23 februarie profesorul Gheorghe Buzatu a prezentat şi cartea domniei sale „Război şi pace 1940- 1944. Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu”, vol.I apărut tot la Editura Demiurg. Cunoaşterea acestui Om excepţional, schimbul de mesaje, discuţiile telefonice, întâlnirile rare, dar cu o încărcătură informaţională şi profesională imensă, m-au convins că am alături o celebritate de talie mondială. De la dl. profesor Gheorghe Buzatu am învăţat mai multe decât în toţi anii de studenţie, iar excluzând abordarea mijloacelor de informare obişnuite, devenisem ochii şi urechile savantului în problemele ce ţin de Republica Moldova. Datorită profesorului am cunoscut pe minunaţii: Alexandrina Ioniţă, Ioan Scurtu, Ion Măldărescu, Corneliu Ciucanu,Victor Roncea, Mihai Retegan…

Se apropia anul 2009, an în care Gheorghe Buzatu avea să împlinească frumoasa vârstă de 70 de ani. Atunci m-am hotărât să-i dedic următoarea mea carte abundând în documente privind rezistenţa antisovietică a basarabenilor şi deportările staliniste. Am adunat toate documentele de arhivă depistate traduse din limba rusă în română (nu fără suportul financiar şi prietenesc al profesorului Anatol Petrencu), care în principiu alcătuiau un volum interesant de documente inedite. În „secret” am contactat-o pe d-na Alexandrina Ioniţă căreia i-am mărturisit intenţia mea, de a dedica volumul „Basarabia Antisovietică” aniversării a 70 de ani de la naşterea savantului. Fără să-i comunice despre dedicaţie, editoarea l-a rugat să pregătească o prefaţă pentru volumul nominalizat şi numai după ce prefaţa a fost gata, i-a destăinuit „secretul”. Ambele mele cărţi apărute în Ţară au fost prefaţate de celebrul istoric, profesorul Buzatu şi au fost editate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică din România.

Profesorul Gheorghe Buzatu a scris „Studiu pe întroductiv despre individ în faţa răului absolut, Gulag şi Holocaust” pentru culegerea mea de documente, în care a menţionat:„Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme, graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul „Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu profesorul universitar dr. Anatol Petrencu „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944. Culegere de documente […] Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Alexandru Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o difinitiv şi în parametri naturali oprobriului Umanităţii. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită”. (Gheorghe Buzatu Iaşi, 19 august 2009).

La 4 decembrie 2009, marele istoric Gheorge Buzatu s-a aflat la Chișinău și a participat la o conferință științifică[2]. Ceva mai târziu profesorul Buzatu mi-a solicitat un material interesant, pentru a fi întrodus în culegerea „Convrgențe istorice și geopolitice. Omagiu profesorului Horia Dumitrescu”, având pe post de coordonator pe d-na Stela Cheptea și dl. Gheorghe Buzatu. Lucram la un articol spre finisarea lui, ce urma să fie prezentat redacției unei reviste din Țară, dar după solicitarea profesorului, mi-am schimbat opțiunea și în scurt timp i-am expediat articolul întitulat „Dușmanii puterii sovietice: Basarabia împotriva comunismului”, care a și apărut în volumul amintit la Casa Editorială „Demiurg” din Iași în 2009 la pag. 327-344. Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu mi-a solicitat un subiect documental pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” în cadrul Muzeului Vrancea. Deși lucram de mai mult timp la tema Scrisori către Mareșal la momentul, când am primit solicitarea profesorului, eram bolnav, lucru pe care l-am comunicat. Cu toate acestea, profesorului i-a plăcut subiectul și m-a rugat să-i trimit 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o întroducere la aceste documente. Am făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse aceste documente cu întroducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la „Demiurg” din Iași în anul 2010.

Când am primit cartea și am citit întroducerea, scrisă de Domnia sa: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de „cei mici” Mareșalului Ion Antonescu, Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu „Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii (cea mai recentă ediție a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 pagini). De asemenea, nu demult el a publicat la Iași volumele: „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente (Casa Editorială Demiurg 2008), în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu și „Basarabia Antisovietică”. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „justiției” staliniste (Casa Editorială Demiurg 2009) pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – Victimele Terorii Comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954, volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe”.

Îmi amintesc, eram la Iaşi şi stăteam la un pahar de vorbă cu Profesorul Buzatu într-un restaurant. I-am spus: „Toate documentele mele din volumul « Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944 Culegere de documente » confirmă faptul, că în Basarabia şi Transnistria n-a existat nici un fel de holocaust împotriva evreilor, ci erau arestaţi şi băgaţi în lagăre de muncă aceştea care făceau propagandă comunistă sovietică, cominternistă împotriva propriului stat, organizau tot felul de diversiuni, provocaţii sau se eschivau de la muncile publice în folosul statului pe timp de război… Se pedepsea infractorul indiferent de naţionalitate fie el român, rus, ucrainean, evreu sau ţigan!. În respectivele lagăre de muncă din Basarabia şi Transnistria erau duşi reprezentanţi de toate aceste naţionalităţi, ocupaţia dăunătoare fiind principiul de pedeapsă: spioni sovietici, speculanţi, borfaşi, duşmani deschişi sau depistaţi de organele de resort, cei care se eschivau de la muncile publice… înseamnă că aşa numitul holocaust este o mare minciună!”. Distinsul savant a zâmbit şi a comentat: „O minciună spusă sau mediatizată de mai multe ori începe să fie credibilă, iar când pe mâna lor se află toate finanţele lumii, toate mijloacele de informare, toate studiourile cinematografice şi televiziunile, este uşor să « dovedeşti » orice! Vorba poporului: cine plăteşte comandă muzica!”.

În anii ’40-’60 ai secolului trecut nu era încă inventat „holocaustul”- această fabrică de stors bani… Au murit evrei, dar parcă numai evrei au murit? Milioane de ruşi, nemţi, români, polonezi, ucraineni, bieloruşi, japonezi, americani, chinezi… au murit. Pe vreme de război se moare… şi nimănui nu i-a trecut prin cap să ceară bani pentru… morţi. Îmi dădeam bine seama, că a fi prieten cu Gheorghe Buzatu era o mare onoare, dar şi o mare responsabilitate morală, aceea de a fi demn de prietenia acestui strălucit istoric. Inamicii cărţilor şi afirmaţiile profesorului erau şi ai Omului Gheorghe Buzatu. Dacă n-au izbutit să-l doboare din prima dată, au încerca din nou cu mijloace mai subtile, izbutind să doboare acest Stejar al Mândriei Naţionale. Prea enigmatică a fost moartea Marelui istoric şi a lăsat multe semne de întrebare… Nu ştiu cum se întâmplă, că oameni valoroşi pentru întreaga ţară sunt încomozi puterii, guvernanţilor şi mor prea repede „de moarte bună”. Profesorul prezenta un pericol serios pentru noii cominternişti, pentru guvernul mondial şi mafia sionistă. Distinsul savant în operele sale – care în majoritate au devenit de referinţă – prezenta argumente documentare de o credibilitate irefutabile. În faţa lui Gheorghe Buzatu şi ale scrierilor sale nu putea fi credibilă nici o replică fabricată artificial.

Vestea tristă a înălţării sale la ceruri mi-a comunicat-o Anatol Petrencu şi tot domnia sa a organizat un transport pentru o mică delegaţie a istoricilor din Republica Moldova pentru a merge la Iaşi la înmormântarea savantului, pentru aducerea unui ultim omagiu. A plecat dintre noi cel mai bun Om pe care l-am cunoscut. Cărţile lui vor face din ce în ce mai multă lumină în lumea noastră plină de minciună și întuneric.
Cu tristeţe şi pioasă aducere aminte, Dumnezeu să se îngrijească de sufletul lui.

Fragment din articolul publicat de prestigioasa revistă Art-Emis.ro

Alexandru MORARU

SURSA: http://www.art-emis.ro/eveniment/4834-dupa-cinci-ani-de-la-inaltarea-la-ceruri-la-apelul-neamului-romanesc-gheorghe-buzatu-raspunde-prezent.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (3)

Având în vedere faptul că Franța a avut, chiar din debutul Conferinței de Pace din 1919-1920, o poziție politică favorabilă României[46], membrii Comisiei teritoriale franceze, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, prof. Emmanuel de Martonne, au contribuit în mod esențial la argumentarea științifică a apartenenței Basarabiei la spațiul de cultură și civilizație românească. Astfel, cu excepția câtorva personalități notorii care au pledat constant pentru anularea consecințelor raptului teritorial săvârșit de Rusia țaristă la 16 mai 1812 în detrimentul Principatelor dunărene (Zamfir Arbore, Constantin Stere, Pan Halippa, Ion Pelivan), majoritatea covârșitoare a intelectualității basarabene a fost luată prin surprindere de derularea caleidoscopică a evenimentelor din anii 1917-1918, astfel încât, în momentul deschiderii lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, factorii de decizie ai acesteia cât și opinia publică europeană dispuneau doar de o foarte vagă documentare asupra esenței chestiunii Basarabiei. Așa cum pe bună dreptate aprecia prof. Nicolae Iorga, „noi am avut, de la 1914 la 1916, doi ani în care trebuia să pregătim două lucruri: muniții materiale și muniții morale, și n-am avut nici unele, nici altele”[47].

Ilustrativ în această privință este articolul membrului delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, Gheorghe Năstase, publicat în toamna anului 1919, în care sunt indicate „izvoarele din care poate cunoaște chestiunea Basarabiei atât Conferința de Pace, cât și lumea streină care ar vrea să se intereseze de această chestiune mai de aproape”[48]. Între acestea figurau: memoriul delegației române la Conferința de Pace („Les révendications territoriales Roumaines”); memoriul înaintat Conferinței de la Paris de către delegația basarabeană („La question de la Bessarabie”); broșurile publicate de Ion G. Pelivan în 1919[49] și memoriul pretinșilor „delegați ai populației basarabene” A.N. Krupenski și A. Ch. Schmidt[50], care era, de fapt, „o mistificare foarte abilă a chestiunii basarabene, menită a da lucrurilor o cu totul altă înfățișare decât cea care au avut-o sau o au”[51]. Totuși, sursa cea mai importantă și imparțială de documentare asupra istoriei Basarabiei și situației acesteia la încheierea primei conflagrații mondiale aparținea, așa cum pe bună dreptate sublinia Gh. Năstase, profesorului francez Emmanuel de Martonne, reprezentant al Franței în Comisiunea teritorială a Conferinței de Pace care, în urma unei călătorii în Basarabia, își formulase opiniile și recomandările în domeniul respectiv într-un „Memoriu asupra Basarabiei” – documentul respectiv făcând parte din dosarul secret al Conferinței[52].

Celebrul geograf francez Emmanuel de Martonne (n. Chabris, 1 aprilie 1873 †Sceaux, 24 iulie 1955), discipol al creatorului geografiei umane franceze, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), s-a manifestat încă din zorii secolului al XX-lea, creând la Rennes un Laborator de geografie (1902) și publicând un amplu „Tratat de geografie fizică” (1909). Fiu al arhivistului Alfred de Martonne (1820-1896), Emmanuel de Martonne, alături de fratele său Édouard de Martonne (1879-1952), continuau linia familiei nobiliare de Martonne, ce avuse un întins domeniu la periferia orașul Le Havre și deținuse o putere regională extrem de importantă. Elevul E. de Martonne a urmat Liceului din Laval, unde i-a avut profesori pe Carle Bahon și Francis Delaisi. Ulterior, începând din anul 1892, va urma L’Ecole Normale Supérieure din Paris, instituția academică elitistă a Franței, iar în aceeași ani începe formarea la școala geografică a lui Vidal de la Blache. Pentru desăvârșirea academică E. de Martonne și-a întregit pregătirea alături de geografii austrieci A. Penck (1858-1945) și Eduard Suess (1831-1914) în Viena. A obținut doctoratul în litere în 1902, cu lucrarea monumentală „La Valachie”, ce a fost premiată, în anul 1903, de Academia Franceză, și care rămâne și astăzi un model de descriere completă a unui ținut natural. Plină de viață, redactată într-un stil limpede, precis dar colorat, lucrarea lui de Martonne a deschis un drum nou în monografiile geografice, „fiecare fapt nefiind studiat în sine, ci ca parte dintr-un tot, inel în lanțul cauzelor și al efectelor care reglementează viața unui ținut”[53]. Ulterior, își va obține doctoratul în sciences, în anul 1907[54], cu tema „Les Alpes des Transylvanie”.

En 1898, il avait été chargé d’un cours de Météorologie auprès du Laboratoire de Géographie physique de la Faculté des Sciences de Paris; en 1899, il prenait en mains l’enseignement de la géographie à la Faculté des Lettres de Rennes, qu’il devait quitter en 1905 pour la Faculté des Lettres de Lyon, et s’est en 1909 qu’il est nommé à la Faculté des Lettres de Paris dans la chaire de Géographie laissée vacante par la mise à la retraite de P. Vidal de la Blache. Il devait assurer cet enseignement jusqu’en 1944, c’est-à-dire pendant trente-cinqans, ajoutant à ces fonctions celles de Directeur de l’Institut de Géographie[55].

Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală Superioară din Paris, așa cum aminteam anterior, tânărul de Martonne și-a ales drept câmp de cercetări pământul românesc, efectuând investigații asupra evoluției morfologice a Carpaților meridionali, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i „Alpii Transilvaniei”. Având în vedere aceste aspecte, putem afirma faptul că acesta ajunge în mediul românesc la invitația fostului său coleg, însă, anul exact în care acesta ajunge pentru prima dată în România nu este cu certitudine cunoscut opinându-se, totuși, pentru anii 1897-1898.

Așa cum pe bună dreptate afirma prof. I. Simionescu, în 1918, Emmanuel de Martonne cunoștea în amănunt întreaga Românie: „a cercetat-o din Maramureș până-n Dobrogea, din Banat, până-n Nistru. Trăind veri întregi pe plaiurile de munte, nu s-a legat sufletește numai de farmecul formelor rigide, ci a pătruns și sufletul nostru etnic, învățând limba curată și înflorită a ciobanilor, învățători și ai lui Heliade Rădulescu”[56]. În acest mod, participarea sa la lucrările Conferinței de Pace din 1919 în vederea stabilirii noilor frontiere ale României și Poloniei postbelice a fost cea mai indicată. A fost desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.

Făcând parte din rândul „impunătoarelor glasuri ale conștiinței mondiale ce nu pot rămânea neascultate” (conform istoricului N. Iorga), Emmanuel de Martonne a obținut, pentru Polonia, ca frontiera acesteia să se extindă suplimentar cu câțiva kilometri spre Est, punând-o astfel în posesia unei importante linii de cale ferată. A conceput principiul viabilității, conform căruia stabilirea granițelor trebuia să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructura teritoriului. Acest element de noutate în spectrul geografic va fi aplicat și în cazul României, atunci când se va trasa frontiera româno-maghiară.

În cazul României, misiunea lui Emmanuel de Martonne a fost cu atât mai dificilă, cu cât România a fost pe punctul să nu i se recunoască statutul de țară învingătoare din cauza tratatului de pace de la București, din 24 aprilie/7 mai 1918[57]. Intervenția lui de Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite în 1919 la Paris a fost decisivă și a însemnat, fără exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară și româno-rusă, care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană și pe prestigiul acurateții muncii sale academice.

Începând cu 1917 și până în aprilie 1918, Emmanuel de Martonne a activat în calitate de secretar în cadrul Comitetului de Studii al Quai d’Orsay-ului, alături de André Demangeon (secretar adjunct) și Paul Vidal de la Blache, vice-președinte al Comitetului. Autoritatea prof. Em. de Martonne a sporit și mai mult după decesul lui P. Vidal de la Blache, prin contribuția sa la consolidarea nucleului „vidalienilor” din cadrul Comitetului de Studii, care punea un accent deosebit pe abordarea regională a problemelor teritoriale. Din noiembrie 1917, arealul chestiunilor examinate în cadrul Comitetului de Studii al Quai d’Orsay-ului s-a extins asupra Europei Centrale și Balcanilor. Chestiunea frontierelor României și a țărilor vecine i-a fost încredințată lui Em. de Martonne, care a redactat 4 rapoarte: asupra Dobrogei (6 mai 1918); Transilvaniei (22 mai 1918); Banatului (3 februarie 1918) și Basarabiei (iulie 1919)[58].

În privința Basarabiei, în particular, a pledat cu imensa-i autoritate morală și intelectuală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și civilizațional românesc, respectiv european, din care fusese răpită în mod cinic la 1812. Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919)[59] și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiaș an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris[60].

Lucrările lui Emmanuel de Martonne despre Basarabia se evidențiază atât prin conținutul, cât și prin structura lor originală. Astfel, micro-monografia sa „La Bessarabie” constă dintr-o Addenda cu rezoluțiile Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie, 27 noiembrie/10 decembrie 1918 și analiza modalității de constituire a organului legislativ suprem al Basarabiei, concluzii și trei compartimente de bază: I. Le nom et l’histoire politique de la Bessarabie; II. Le pays et ses habitants (Le pays; La population; Donnés statistiques pour l’ensemble du pays; Répartition géographique des nationalités; Évolution du peuplement); III. La russification et les sentiments de la population (Politique agraire; Politique administrative et scolaire; L’autonomie de la Bessarabie et l’union à la Roumanie).

Argumentele prof. Emmanuel de Martonne în favoarea revenirii Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească s-au întemeiat nu numai pe fapte de natură științifică, ci au fost culese din contactul direct și nemijlocit cu realitățile basarabene. Astfel, în iunie 1919 el a efectuat o călătorie de anchetă în Basarabia, pentru a se documenta la fața locului la solicitarea Conferinței de Pace. Contextul în care E. de Martonne ajunge în România acestor ani este mult mai amplu. Astfel, în anul 1919, statul român, prin Ministerul Instrucțiunii Publice, solicită Ministerului Educației Franceze suport pentru crearea și consolidarea noilor instituții academice superioare naționale. Ca urmare a acestei cereri, în perioada 9-17 iunie 1919, o delegaţie universitară franceză a vizitat România. Aceasta a fost constituită din următorii membri iluștri: Lucien Poincare – rector al Universităţii din Paris, Joseph Bedier – profesor la College de France, Mario Roques, Emmanuel de Martonne, Charles Diehl, Gustave Fougeres, profesori la Sorbona, Charles Drouhet, St. Jouan, Victor Balthazard, Daniel Berthelot, Paul Janet, Joseph Bédier şi Eugène Meynal, profesori la diferite instituții franceze. Cu această ocazie, în data de 11 iunie[61], următoarele personalități franceze au devenit membri de onoare ai Academiei Române: Lucien Poincaré, Charles Diehl, Gustave Fougères, Victor Balthazard, Daniel Berthelot, Paul Janet, Joseph Bédier, Emmanuel de Martonne şi Eugène Meynal[62], pentru merite deosebite în promovarea intereselor românești. După terminarea festivităților din București, unde întreaga delegație este primită la Palatul Regal și se stabilesc primii pași pentru ajutorul pe care România îl solicitase, E. de Martonne se va îndrepta spre Basarabia, iar ce va găsi în regiune va fi surprins în volumul „Choses vues en Bessarabie”.

Traseul urmat în Basarabia începe în zona de Sud a regiunii, acolo unde, după ce trece Prutul prin Galați, va ajunge în orașele Bolgrad, Cahul și în micile așezări românești, bulgărești, nemțești, găgăuze, rusești sau armenești din regiune. În fiecare localitate, savantul francez încearcă să culeagă opiniile localnicilor și îi descrie cu un soi de exercițiu fotografic total inedit. Opiniile culese consemnează înfățișarea celor intervievați, opiniile lor despre naționalitate, iar în cazul comunității nemțești se întâlnește cu un lider local care îi istorisește opiniile pro-românești ale comunității germane și justificarea acestora. Următorul punct important al călătoriei savantului francez este orașul Chișinău, acolo unde acesta are întâlniri cu liderii locali și unde este așteptat ca o gazdă de seamă.

O primire extrem de călduroasă îi este oferită de intelectualul basarabean Paul (Pavel) Gore, cel care îi istorisește opiniile sale, similare cu ale marii majorități a intelectualilor basarabeni din generația sa, cei care, culmea, fusese educați, în marea lor majoritate, în mediul academic rusesc. Descrierea Chișinăului are, de asemenea, o pronunțată nuanță fotografică, făcându-ne să trăim alături de scriitor în Basarabia secolului trecut. După Chișinău, traseul urmat de geograful francez trece prin orașele Bălți și Soroca, acolo unde este primit cu entuziasm, sunt organizate mici evenimente dedicate sosirii și unde va surprinde, așa cum el menționeză, și unele fotografii cu populația locală. Un alt element oarecum omniprezent în descrierea martoniană este cel al nesiguranței resimțite, în întreaga regiune, ca urmare a atacurilor bolșevice de peste Nistru. Încercând să își explice dispunerea populației și modul în care elementul românesc din Basarabia a rezistat, E. de Martonne ajunge la concluzia că pădurea – „codrul”-, cum el însăși menționeză, a garantat un mediu impenetrabil pentru venetici, iar băștinașii au rezistat doar datorită acesteia. În ultimele rânduri scrise cu privire la Basarabia, geograful francez surpinde modul lamentabil în care Imperiul Țarist s-a comportat cu această regiune prin nerealizarea de drumuri și orice altă infrastructură, lipsa școlilor pentru populație românească și a oricăror condiții pentru o viață normală. Făcând parte din România Mare, Basarabia este o regiune inestimabilă pentru România atât la nivelul resurselor naturale cât și umane, iar prin actul de unire s-a realizat un deziderat pe deplin necesar pentru dezvoltarea regiunii.

Revenit la Paris, la 7 iulie 1919 a prezentat un raport detaliat „Note sur la Bessarabie”, où il explique le bien-fondé du vote du 27 mars 1918 et repousse la proposition d’un plébiscite sur l’avenir de la province: „De toutes provinces qui composent le domaine historique de la Roumanie, la Bessarabie est une des plus nettement roumaine”. Em. de Martonne, l’éminent professeur, vient précisément d’y passer 15 jours, parcourant tout le pays, s’entretenant dans leur langue avec les paysans. Il a pu constater que les études qu’il avait précédement faites sur le caractère roumain de la Bessarabie, sont plus que confirmées par cette enquête. Așa cum afirma marele savant francez, „l’immense majorité du pays est habitée par les paysans moldaves qui parlent le plus pur roumain. Les hautes classes seules sont russifiées. […] L’immense majorité des paysans moldaves sait qu’elle est moldave, mais ne comprend pas qu’elle est roumaine, parce qu’étant illetrée, elle ignore la valeur nationale de sa langue (95 % d’illetrés). […] Les paysans moldaves de Bessarabie prendront conscience de leur nationalité, comme leurs frères des autres pays roumains, quand ils seront instruits. Leurs ignorance actuelle ne peut être un motif de les river à une puissance étrangère, qui les a volontairement plongés dans l’ignorance pour les dominer. Dans ces conditions, un plébiscite serait une manifestations sans portée”[63].

În accepția prof. Em. de Martonne, Basarabia putea urma în acea perioadă „doar calea firească și naturală de reintegrare în unitatea românească”, orice alte încercări de revenire forțată la vechiul regim polițienesc al Rusiei țariste și, mai recent, bolșevice, comportând pericolul unor grave și profunde tulburări interne[64]. Dovadă pregnantă a dreptății opiniei marelui geograf francez este Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia, după o detaliată și multi-aspectuală examinare a chestiunii Basarabiei, au considerat unirea acesteia cu România „pe deplin justificată din punctele de vedere geografic, etnografic, istoric și economic”[65]. În acest mod, la încheierea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, renumitul profesor de la Sorbona putea constata, cu justificat temei, că a contribuit esențial la triumful ideii naționale proclamate de președintele american Woodrow Wilson, permițând întregirea teritorială a unui stat „apropiat, pe cât a fost posibil, de idealul său național: statul român, care reunește aproape pe toți românii, în frontiere oarecum ideale, în jurul acestei citadele carpatice, care a fost totdeauna inima națiunii române. Viața sa economică nu este tulburată prin adăugirea noilor provincii, ale căror bogății miniere nu schimbă raportul dintre viața agricolă și viața industrială. Nu este deci vorba de adaptarea la o viață complet nouă. Este vechea viață care trebuie să continue cu o mai mare bogăție de pulsație comercială[66].

5.
Opera științifică a prof. Emmanuel de Martonne este considerabilă și diversă, însumând peste 150 de lucrări și studii de mare valoare[67]. Dintre acestea, peste 70 au subiect românesc. În anul 1912, Emmanuel de Martonne a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1919 a devenit membru de onoare al aceleiași instituții[68]. A fost un om de știință care a răspuns unei întreite vocații – pasiunea pentru cercetare, talentul de a trezi interesul pentru geografie ca știință deschisă la tot ce e nou, îndreptând tinerii către studiul acestei discipline; vocația de ctitor de școală științifică în Franța și România, reușind să facă din geografie o știință umană, atât la propriu cât și la figurat[69]. Devenite între timp rarități bibliografice, multe din lucrările prof. Emmanuel de Martonne, în particular studiile sale referitoare la istoria, geografia și etnografia Basarabiei, oferă și astăzi, la un secol de la apariția lor, modelul „cercetării și expunerii obiective a adevărului, astfel cum reiese el din studiile sale, independent de orice alte considerații” (Grigore Antipa)”.

Prilejuită de împlinirea unui secol de la istorica Declarație a Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România din 27 martie (st.v.)/9 aprilie (st.n.) 1918, prezenta lucrare – prima de acest fel – urmărește obiectivul valorificării prin punerea la dispoziția publicului cititor, dar și a specialiștilor în domeniu, a câtorva din lucrările esențiale ale marelui geograf francez privind Basarabia și locuitorii ei. Cele 8 lucrări ale geografului Emmanuel de Martonne, incluse în prezentul volum, tratează nu doar geografia Basarabiei, ci și, în egală măsură, istoria, locuitorii ei, aspectul etnic, lingvistic și confesional al Basarabiei la încheierea Primului Război Mondial, viața cotidiană a populației, aspectul locuințelor, datinile și obiceiurile populației – toate acestea descrise cu un deosebit talent și cu o sinceră simpatie a autorului față de respectiva provincie istorică românească.

În mod firesc, geografia, istoria și etnografia Basarabiei nu sunt tratate de autor în mod separat, ci în context general românesc, din care considerent am inclus în prezenta lucrare trei dintre cele mai ilustrative și reprezentative studii ale lui Emmanuel de Martonne privind Noua Românie în contextul Noii Europe de la finele primei conflagrații mondiale. Astăzi, numele marelui geograf francez este înveșnicit la Cluj-Napoca, blocul central de studii al Universității „Babeș-Bolyai” fiind amplasat pe strada „Emmanuel de Martonne (1873-1955)”. În orașul Timișoara, o stradă poartă numele lui Emmanuel de Martonne. În perioada interbelică, în Muncipiul Roman, a existat, de asemenea, o stradă care purta numele marelui învățat, stradă a cărei denumire s-a pierdut în negura timpului după instaurarea comunismului.

În Franța, în localitatea Laval, un Colegiu îi poartă numele. De asemenea, Laboratorul său de geografie înființat la 1902, funcționează și în prezent, sub conducerea lui Jean-Pierre Marchand. Un amfiteatru al Universității Haute-Bretagne din Rennes îi poartă, de asemenea, numele. Nutrim speranța că, urmare a editării prezentei lucrări în anul Centenarului Unirii Basarabiei cu România, factorii de decizie din Republica Moldova cât și din România vor adopta măsuri în vederea înveșnicirii amintirii profesorului Emmanuel de Martonne, conferindu-i numele unor străzi, instituții de cultură și de învățământ, dezvelind plăci comemorative în diferite orașe ale Republicii Moldova și ale României, recunoscând, astfel, contribuția deosebită a marelui geograf francez la obținerea recunoașterii internaționale a unirii Basarabiei cu România la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Amintirea acestuia merită să dăinuiască în întreg mediul românesc ca una a unui prieten de nădejde, ce ne-a iubit necondiționat, ne-a ascultat cu stoicism și a scris despre noi cu cele mai curate sentimente de prețuire. Uitarea căzută peste numele acestui mare prieten al românilor, ca urmare a dictaturii comuniste, poate fi și trebuie să fie înlăturată de generațiile de români din Republica Moldova și din România. Eforturile depuse de acesta pentru Marea Unire nu trebuie trecute în neantul insignifiant al istoriei.

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4776-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-3.html

–––––––––––––––
[46] Al. Cretzianu, La politique de paix de la Roumanie à l’égard de l’Union Soviétique, Paris, 1954, p. 5.
[47] Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Bădescu, Relații internaționale în acte și documente, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 20.
[48] Cf. Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari (1918-1940), Editura Alternative, Iași, 1998, p. 13.
[49] Gheorghe Năstase, Basarabia la Conferința de Pace în „Arhiva pentru știință și reforma socială”, an. I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 830.
[50] I.G. Pelivan, Le mouvement et l’accroissement de la population en Bessarabie, de 1812 à 1918. Et quelques dates concernant la géographie de la Bessarabie, Imprimérie générale Lahure, Paris, 1919, 28 p.; Ion G. Pelivan, Ion Șt. Codreanu, Serge-Victor Coujba, George Nastase, Les Roumains devant le Congrès de la Paix. La question de la Bessarabie, Imprimérie Dubois et Bauer, Paris, 1919, 27 p.; Ion G. Pelivan, L’état économique de la Bessarabie, Imprimérie J. Charpentier, Paris, 1920, 35 p.
[51] A.N. Kroupenski, A. Ch. Schmidt, Bessarabie et Roumanie, Imprimérie générale Lahure, Paris, 1918, 14p.
[52] Gheorghe Năstase, Basarabia la Conferința de Pace, în „Arhiva pentru știință și reforma socială”, an. I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 830-831.
[53] Ibidem, p. 830.
[54] I. Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1937, p. 11.
[55] André Cholley, Emmanuel de Martonne în „Annales de Géograprie”, LXVe année, nr. 347, Janvier-Février 1956, p. 3.
[56] Il était Président de la Société de Géographie de Paris, membre d’Honneure de plusieurs grandes sociétés géographiques étrangères, Docteur Honoris Causa des Universitès de Cambridge et de Cluj (André Cholley, Emmanuel de Martonne, în „Annales de Géograprie”, LXVe année, nr. 347, Janvier-Février 1956, p. 4).
[57] Ibidem, p. 12.
[58] Actele tratatului de pace dela București. Marți, 24 Aprilie/7 Maiu 1918. Textul românesc, F.e., F.l., 1918, 132 p.
[59] Jacques Bariéty, Le Comité d’Etudes du Quai d’Orsay et les frontières de la Grande Roumanie dans „Revue Roumaine d’Histoire”, XXXVe année, nr. 1-2, 1996, p. 43-51.
[60] Emmanuel de Martonne, Choses vues en Bessarabie, Imprimérie des Arts et des Sports, Paris, 1919, 33 p.
[61] Emmanuel de Martonne, La Bessarabie. Avec une Carte et un Appendice, Imprimérie Nationale, Paris, 1919, 19 p.
[62] Nicolae Iorga, Corespondenţă, vol. III, ediţie, note, indici de Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p, 378 (nota 1).
[63] M. Aiftincă, Academia Română în anii Primului Război Mondial (III) în „Curtea de Argeş – Revistă de Cultură”, Anul al VIII-lea, Nr. IX (82) – Septembrie 2017, Publicaţie editată de Asociaţia Culturală „Curtea de Argeş”, Tipografia Argeş Expres, Curtea de Argeş, 2017, p. 15.
[64] Cf. Gavin Bowd, Emmanuel de Martonne et la naissance de la Grande Roumanie, dans „Revue Roumaine de Géographie”, vol. 55, no. 2, 2011, p. 116-117.
[65] Ibidem.
[66] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 88.
[67] Cf. George Sofronie, Principiul naționalităților în Tratatele de Pace din 1919-1920, Editura Albatros, București, 1999, p. 239.
[68] André Cholley, Emmanuel de Martonne, în „Annales de Géographie”, LXVeannée, nr. 347, Janvier-Février 1956, p. 8.
[69] Un cercetător vizionar: Emmanuel de Martonne în „Ziua”, 25 iulie 2005.
[70] Ibidem.

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (2)

Țările apărute după 1918 au fost, inclusiv, rezultate ale reinterpretării geografiei și a reprezentării ei, a suprapunerii vechilor hărți și a noilor metode de trasare a spațiilor culturale. Tratatele de pace de după 1918 s-au încheiat pe baza câtorva tipare de hărți mentale, politice, fizice, etnografice, în care cele din urmă au cântărit cel mai greu în deciziile finale ale actorilor politici. Politica a avut nevoie de știință, iar intelectualii, mai ales istoricii și geografii, au devenit actori politici la rândul lor prin oferirea de expertiză pentru argumente și opinii influente. La Conferinţa care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat naţional unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români.

Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie şi decembrie 1918, precum şi convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale[26]. În ceea ce priveşte Basarabia, recunoaşterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în consideraţie atitudinea Aliaţilor. Astfel, consimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”[27].

La rândul lor, reprezentanții SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impunătoare delegaţie, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi:„Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei etnic”[28]. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al Basarabiei[29].

Un interes deosebit îl reprezintă şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, în data de 10 februarie 1919. Acesta recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; Sfatul Ţării, ca instanţă aleasă în mod democratic, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia Basarabiei[30].Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii favorabile veneau deseori în contradicţie cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contradictorie şi, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliaţi va genera multiple fluctuaţii.

Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuţie la Conferinţa de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile româneşti, unde şi-au expus punctele de vedere delegaţii britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (Clive Hart Day)[31]. Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, excluzându-se orice altă formulare. J. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruşi la 1812 prin forţa armelor, fiind în concordanţă cu afirmaţia premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existenţa neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de elementul slav […]. Basarabia reprezintă, pentru noi, intrarea casei noastre – în mâna altora, ea ne-ar periclita însuşi căminul”[32].

Delegatul american, Clive Hart Day, a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor. În cele din urmă, comitetul a convenit să se pronunţe pentru recunoaşterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată și de reprezentantul Italiei.Proiectul a fost dat publicităţii în data de 11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România”[33]. În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoştinţa Consiliului miniştrilor de externe ai Puterilor Aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei ţări, pronunţându-se, arbitrar, pentru recunoaşterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franţei.

Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb” sau bolşevic, deoarece Basarabia îşi declarase independenţa încă de la 24 ianuarie/6 februarie 1918 şi se realipise României prin votul reprezentanţilor Sfatului Ţării la 27 martie/9 aprilie al aceluiași an. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabia era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson”[34].

Comisia pentru problemele româneşti va aborda, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acest prilej, J. Laroche a propus o formulă care a fost acceptată şi de reprezentanţii britanic, italian şi american. Câteva zile mai târziu, la în data de 11 martie, Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă, a cărui conținut era următorul: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România[35].

Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenţiei Consiliului miniştrilor de externe la în data de 8 mai 1919, la o lună după ce experţii îşi sfârşiseră lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condiţiile în care experţii americani le aprobaseră[36]. Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări în teritoriul rus, fără consimţământul unui guvern rus recunoscut, şi a repetat observaţiile lui W. Wilson, din aceeaşi zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferinţa de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparţinea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război[37].

În ceea ce priveşte fundamentul moral şi juridic al Unirii Basarabiei cu România şi a caracterului reprezentativ al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, unii reprezentanţi dintre cei mai autorizaţi ai dreptului internaţional şi-au dat avizul. Între aceştia, şi americanul Brown Scott care scria: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabiei era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson”[38]. Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul şedinţelor Consiliului Suprem din 1 şi 2 iulie 1919, când s-a discutat configuraţia frontierelor orientale ale României. Delegaţia Bucureştilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandi şi I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franţei, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naţionale a popoarelor, recunoştea desăvârşirea statală a României şi garantarea de către aceasta a drepturilor minorităţilor, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Naţiunilor[39]. Au fost audiaţi, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Prim-ministrul român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie şi decembrie 1918 au exprimat voinţa naţiunii române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi în alte părţi”[40].

Prin scrisori, memorii şi discuţii purtate cu membri ai delegaţiei americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alţi diplomaţi aliaţi, reprezentanţi ai fostului Imperiu Ţarist – Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski – au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, din martie 1918, eforturile lor nereuşind să-i convingă, în totalitate, pe aceştia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, fraţii John şi Allen Foster Dulles, au abordat – în cadrul unei întruniri americane – problema Dobrogei şi a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „anumite” concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi fost utilă o consultare a lui Henry White. Delegaţii englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe şi Harold Nicolson, nu au fost convinşi de „argumentele” unor delegaţi americani privind un eventual compromis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România. În consecinţă, comisia americană pentru negocierea păcii va adopta, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziţie similară Angliei şi Franţei[41].

Chestiunea Basarabiei se va afla în centrul preocupărilor Conferinţei Puterilor Aliate şi Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuţii, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca şi politice îndreptându-se în aceeaşi direcţie”[42]. Rezoluţia întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate şi Asociate la dorinţa României, subliniindu-se declaraţia reprezentanţilor Sfatului Ţării, şi făcea cunoscut faptul că recunoaşterea unirii se va face printr-un tratat, de îndată ce condiţiile vor fi prielnice[43].

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia şi Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menţiona recunoaşterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranţa că Tratatul va fi semnat şi de S.U.A. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei ţări, recunoscut de Aliaţi, va ajunge la putere [44]. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile şi de reprezentantul Japoniei[44], care, în acel moment, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei[45].

– Va urma-

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4769-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-2.html

––––––––––––––––––
[26] Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 150.
[27] „1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională”, Vol. III, Bucureşti, 1986, doc. 500.
[28] Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 147.
[29] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 78.
[30] Valeriu-Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de la Paris, Editura Junimea, Iaşi, 1993, p. 78.
[31] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 125 și urm.
[32] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1939, p. 52.
[33] Ibidem.
[34] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 79-81.
[35] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1939, p. 52.
[36] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 80.
[37] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p.128 și urm.
[38] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
[39] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 81.
[40] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, Bucureşti, 1940, p. 55.
[41] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 81.
[42] Ibidem.
[43] V.V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 217-218.
[44] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 226.
[45] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 57.

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (1)

„La Roumanie Nouvelle montre que les régions naturelles ne sont plus mutilées par le tracé des frontières. Nous avons affaire à un État bien conditionné, un pays complet, possédant à la fois des montagnes, des plaines, des collines, des régions forestières et découvertes, agricoles, pastorales et industrielles”. (Emmanuel de Martonne, La terre Roumaine – 1919)[1].

La 27 martie (stil vechi)/9 aprilie (stil nou) 2018 se împlinesc 100 de ani din ziua istorică în care Sfatul Țării – organul suprem legislativ reprezentativ și electiv al Basarabiei, constituit la 20 octombrie 1917 prin delegarea reprezentanților partidelor politice, păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc.[2] – a proclamat, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”[3] . În acest mod, „după un veac și mai bine de iobăgie sufletească și politică a românilor dintre Prut și Nistru, la 27 martie (st. v.) 1918, printr-un act spontan și plin de netăgăduită conștiință românească, prin voința unanimă a norodului basarabean și prin votul reprezentanților săi legali din Sfatul Țării, Moldova dintre Prut și Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită”[4] .

Chiar dacă nu figurase pe agenda priorităților factorilor de decizie politică de la București, fiind amintită doar în treacăt de liderii decizionali, Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină, unindu-se cu Vechiul Regat al României. A urmat, pe această cale, o logică proprie a evenimentelor, proclamându-și, inițial, la 2 decembrie 1917 autonomia, la 24 ianuarie 1918 independența iar la 27 martie 1918 unirea cu România[5].

Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, constituindu-se astfel statul național unitar român. La 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand I și Regina Maria, însoțiți de generalul Henri Berthelot, au intrat triumfal în București, pe fondul bucuriei generată de faptul că, în Basarabia, Bucovina și Transilvania, consiliile naționale au declarat unirea acestor provincii cu Vechiul Regat[6]. Astfel s-a constituit Noua Românie, stat național unitar cu o suprafață de 295.641 km2 și cu o populație de circa 16 milioane de locuitori, față de suprafața de 137.000 km2 și populația de 7.250.000 de locuitori pe care le avea Vechiul Regat înainte de 1918. În acest mod, în anul 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania, provincii aflate sub dominație străină, prin adunări plebiscitare, s-au pronunțat, conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru
Unirea cu România. Ideea autodeterminării naționale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar[7].

Sensul istoric și de drept public al Adunărilor Naționale din provinciile aflate până atunci sub dominație străină (Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul Național al Bucovinei de la Cernăuți și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia) a fost acela de a fi concretizat voința colectivă, considerată, în drept, ca un fundament al principiului naționalităților, cu aspirațiile sale la desăvârșirea unității naționale. Din punct de vedere juridic, Adunările Naționale, care au adoptat Deciziile de Unire din 1918, au reprezentat plebiscite spontane ale națiunii române, neprevăzute în vreun tratat internațional și superioare, din punct de vedere juridic, plebiscitului organizat. Deciziile exprimau, de fapt, clar și definitiv, voința colectivă a națiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat. Noul stat unitar român își dobândea, astfel, fizionomia sa juridico-politică, grație sacrificiilor din timpul războiului pentru triumful ideii de drept și a principiului naționalităților. Desăvârșirea unității național-statale apărea ca naturală și drept rezultat al unui îndelung proces istoric al evoluției națiunii române[8].

Meditând asupra semnificației anului 1918 pentru români, marele istoric Alexandru D. Xenopol – autorul primei sinteze moderne de istorie națională a românilor, în împrejurările politico-militare interne și externe extraordinare din anii 1917-1919, când se întregea statul național român și erau înlăturate ocupațiile străine care au grevat asupra teritoriului național până atunci, – aprecia faptul că, în istoria românilor, există două mari acte care ne-au definit: cucerirea Daciei de către romani și Unirea din 1918. Primul dintre ele i-au definitivat ființa etnică, structura de esență romanică, latină a poporului și limbii pe care o vorbește, în calitate de comunitate umană de atunci încoace. Prin cel de al doilea mare moment s-a definitivat statul național unitar român, cadrul politico-statal cuprinzător al masei românești și teritoriul locuit de acesta, în interiorul căruia și-a desfășurat ulterior existența[9].

După 1918, România reprezenta 2,52% din suprafața Europei, ocupând locul 10 între țările continentului[10]. România era mai mică decât Germania (470.714 km2), Franța (550.986 km2), Polonia (388.635 km2), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 km2), Ungaria (93.061 km2), Bulgaria (103.146 km2), Iugoslavia (249.468 km2), Grecia (130.199 km2)[11]. În acest mod, România Întregită își consolidase poziția în sud-estul Europei, beneficiind de o suprafață semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depășită doar de Polonia și, evident, de U.R.S.S. Cadrul geografic – variat, armonios și echilibrat, comparat de Emmanuel de Martonne cu petalele unei roze – a oferit românilor liniile de convergență ale existenței lor istorice. Carpații, Dunărea și Marea Neagră s-au legat strâns de ființarea lor. Unitatea românilor în moravuri, obiceiuri și, mai ales, în limbă, s-a menținut și consolidat după 1918 pe aria lor de formare, cu unele deosebiri, firești, de la o provincie istorică la alta, precumpănind, însă, elementele de unitate[12]. Așa cum, pe bună dreptate, menționa geograful francez Emmanuel de Martonne, „a tous les points de vue, la nouvelle Roumanie n’est nouvelle que par son extension, double de celle de l’ancien Royaume. Elle se présente à nous, non pas comme un État né de la fantaisie des diplomates, non pas comme un État fabriqué en vertu d’un principe abstrait, mais en quel que sorte comme le terme logique d’une évolution. […] L’État qui perpétue son nom est sensiblement plus grand, mieux équilibré. Aussi rapproché que possible de l’idéal national, il réunit à peu prés tous les Roumains, dans des frontières en quel que sortes idéales, autour de cette citadelle carpatique qui a toujours été le coeur de
la nation roumaine”[13].

România Întregită, creată prin forțele și sacrificiile poporului român într-un context internațional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferința de Pace de la Versailles – Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, cu delegații formate din 1-5 membri, însoțite de numeroși experți. Istoria nu mai cunoscuse, până la acea dată, o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc., deciși ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiția și armonia între toate națiunile lumii[14]. Opera grandioasă, căreia i s-a dedicat acel veritabil „Tribunal al popoarelor”, a fost așezată pe principiile formulate de către președintele S.U.A., Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte”. Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor […]; pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”[15].

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au fost deschise în data de 18 ianuarie 1919, de către președintele Franței, Raymond Poincaré (1860-1934). Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței, a fost creat un Consiliu Suprem, format din reprezentanții celor cinci mari puteri aliate (Franța, Marea Britanie, S.U.A., Italia și Japonia), pus sub președinția autoritarului jurist francez Georges Clemenceau (1841-1929). Consiliul a creat 58 de comisii și subcomisii pe probleme, compuse din juriști, economiști, militari, publiciști, geografi, industriași și experți financiari. La lucrările sale, Consiliul Suprem era ajutat de Consiliul celor zece, format din șefii de guverne și miniștrii de externe ai celor cinci mari aliați[16].

Delegațiile cele mai numeroase au fost cele ale Marilor Puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american să părăsească teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson (1856-1924) s-a deplasat în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare americane[17]. Același lucru se poate spune și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.

Guvernul francez, în special, a organizat, în decembrie 1918, un grup de intelectuali care să formuleze un „program de pace[18] ce va căpăta denumirea de „Comité d’études”. Acest comitet a prezentat Quai d’Orsay-ului un plan alcătuit de André Tardieu și de Emmanuel de Martonne, ultimul un recunoscut specialist în geografia Europei central-estice și de sud, cu privire la România. Astfel, cu privire la Transilvania și Crișana, în particular, planul francez a fost mai favorabil României. De altfel, De Martonne aprecia că România intrase în război pentru Transilvania. Studiile sale referitoare la topografia și etnografia regiunii Carpaților erau apreciate de întreaga lume științifică. Deloc întâmplător, colonelul House, cel care coordona activitatea Comisiei Inquiry, i-a cerut concursul în alcătuirea documentelor cu privire la România. În studiul „La Transylvanie”, întocmit în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este, „incontestabil, elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației” și că el dorește „unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii[19]. Cunoscutul savant francez anticipa magistral, în acest mod, ceea ce, de fapt, avea să se producă la 1 decembrie 1918.

După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanții Puterilor Aliate și Asociate cu puterile învinse, Germania și Austro-Ungaria, acestea fiind făcute răspunzătoare pentru declanșarea războiului[20]. Pe baza acelui tratat, considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919/18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Cu privire la acelaşi context, mai amintim Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru granița României de răsărit, și Tratatul naționalităților semnat în același cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 1919[21].

Puterile Aliate și Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, nu au găsit necesar și oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică pe această temă, deși Gh. Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei, înștiințase guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România și Rusia. Chiar și în acea formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaționale de la Versailles – Paris din 1919-1920, care au consfințit desăvârșirea statului național unitar român prin voința liber exprimată a întregii națiuni române[22].

Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly și Trianon – care interesau nemijlocit România – cuprindeau o suită de clauze teritoriale și politice, militare și de granițe, clauze morale, economice și financiare. Drepturile României în fața Conferinței de Pace au fost susținute de o importantă delegație condusă de Ion I.C. Brătianu (1864-1927), președintele Consiliului de Miniștri respectiv, mai târziu, de Nicolae Titulescu (1882-1941). În componența ei se mai aflau N. Mișu (1893-1973), ambasadorul României la Londra, V. Antonescu (1871-1947), ambasadorul de la Paris, generalul C. Coandă (1857-1932), Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950), C. Diamandi (1868-1931), fost ambasador la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri și experți: Alexandru Lapedatu (1876-1950), Ion Pelivan (1876-1954), Vasile Stoica (1889-1959), Neagoe Flondor (1901-1952), Gh. Crișan (1887-1935), C. Danielopol și Constantin Brătianu (1866-1950), ca secretar al delegației[23].

Așadar, tratatele de pace de la Paris, încheiate în anii 1919-1920, au consemnat, pe de o parte, victoria puterilor Antantei, iar pe de altă parte, prăbușirea imperiilor otoman, austro-ungar și țarist și crearea, ca urmare a luptei popoarelor asuprite de către aceste imperii, a unor state naționale unitare și independente. În centrul și sud-estul Europei, prin prăbușirea țarismului și a monarhiei austro-ungare, s-a creat Republica Cehoslovacă, a avut loc unirea, într-un singur stat, a Regatului Serbiei și Croației, Sloveniei, Bosniei și Herțegovinei, s-a reconstituit statul independent polonez, Austria s-a transformat în Republică și a luat naștere Republica Ungară independentă; România, la rândul său, și-a desăvârșit unitatea național-statală[24].

Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranțe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora și a lucrărilor Consiliilor Speciale constituite în cadrul Conferinței de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naționale întregite sau nou formate își arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acțiunile duse pe plan extern să izvorască și să fie purtate în numele și spre apărarea intereselor și integrității statelor naționale. Nimic nu putea fi pus și nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-și legau existența sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naționale și integritatea statală[25].

– Va urma –

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4763-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-1.html

––––––––––––––-
[1] Studiu introductiv la volumul „Emmanuel de Martonne – l’avocat de la Roumanie à la Conférence de Paix à Paris en 1919-1920 en matière de Bessarabie”, Éditions Universitaires Européennes, 2018, 230p.
[2] Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, Editura Civitas, Chișinău, 1998, p. 7-8, 9-19; Valeriu Popovschi, Biroul de organizare al Sfatului Țării (27 octombrie – 21 noiembrie 1917) / Republica Democratică Moldovenească (Formarea și evoluția. 1917-1918), Editura Academiei Române, Muzeul Brăilei „Carol I”, Editura Istros, București-Brăila, 2017, p. 13-20.
[3] „Monitorul Oficial”, nr. 309, 30 martie/12 aprilie 1918. Partea oficială, Iași, 29 martie 1918, p. 3769-3770.
[4] Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului, Chișinău, 1933, p. 7.
[5] Gheorghe Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unității românești (1917-1918), în „Marea Unire din 1918 în context european” Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 109-139.
[6] O Istorie a Românilor. Studii critice Coordonatori: Stephen Fischer-Galați, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundația Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 226.
[7] Istoria românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5.
[8] Ibidem, p. 5-6.
[9] Nicolae Edroiu, Semnificațiile istorice ale Unirii românești din 1918, în „Marea Unire din 1918 în context european”, Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 437-438.
[10] S. Manuilă, D.C. Georgescu, Populația României, Monitorul Oficial și Imprimeria Națională, București, 1937, p. 9.
[11] Bréviaire statistique de la Roumanie – 1940, Institut Central de Statistique, Bucarest, 1940, p. 10.
[12] Ioan Scurtu (Coord.), Marea Unire din 1918 în context european, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 6.
[13] Emmanuel de Martonne, La Nouvelle Roumanie dans la Nouvelle Europe, Tipografia Curții Regale, București, 1922, p. 19.
[14] Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în „Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național”, îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 237.
[15] Pierre Renouvin, Le traité de Versailles, Paris, 1969, p. 14.
[16] Istoria Românilor, Vol. VIII – România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 3 și urm.
[17] Printre aceștia figurau patru comisionari plenipotențiari – Robert Lansing, pentru problemele responsabilității războiului; Henry White, pentru problemele porturilor și căilor de comunicație; Edward House, pentru Comisia Ligii Națiunilor și generalul Tasker Bliss, pentru Consiliul Suprem de război (A se vedea: România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Coordonator: Viorica Moisuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 278-279).
[18] Istoria românilor, Vol. VIII – România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5.
[19] Ibidem, p. 5.
[20] Vezi: „Tratat de pace între Puterile Aliate și Asociate și Germania și Protocol”, semnate la Versailles la 28 iunie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920.
[21] Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939, Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.
[22] Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național. Volum îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 246.
[23] Ibidem, p. 238.
[24] L’affirmation des états nationaux indépendants et unitaires du centre et du sud-est de l’Europe (1821-1923), Coordonnateurs: Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Editura Academiei Române, București, 1980, passim.
[25] Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.

Publicat în ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu